Ultima zi de Berlinale a fost cea mai bogată în filme foarte diferite. Am început ziua cu primul lungmetraj al lui Ramon Zurcher, produs de Academia Germană de film şi televiziune, The Strange Little Cat, din secţiunea Forum. O dramă de apartament din Berlin, în care regizorul a coregrafiat atent toate mişcările membrilor unei familiei în viaţa de zi cu zi. Cum the devil is in the details, Ramon Zurcher a recreat minuţios rutina zilnică a unei familii, în care mama este personajul central şi „maestrul de ceremonii”, reuşind să construiască filmic o tensiune latentă.
Filmul ţine spectactorul atent şi vigilen,t pentru că mereu există senzaţia că ceva se întâmplă în spatele aparenţelor, iar ţipătul fetiţei Clara (jucată admirabil de Mia Kasalo) pare singura izbucnire necrontrolată, dar care echilibrează cumva spaţiul şi energiile.
Mama este stăpâna acestei lumi şi, deci, figura centrală a acestui mediu, ea povesteşte mici întâmplări, în timp ce foloseşte aparatele din bucătărie. Actriţa Jenny Shily e zgârcită în gesturi, dar are o prezenţă incredibilă care te face să îţi dai seama că mama este cea care controlează mediul.
Chiar dacă Ramon Zurcher se afundă în această coregrafie a mişcărilor zilnice şi nu există o poveste care să ducă spre o revelaţie sau o transformare a personajelor, filmul mi se pare un debut excelent, regizorul având deja un stil propriu.
An Episode in the Life of an Iron Picker, în regia lui Danis Tanovic, prezentat în competiţie, cel care a şi luat Ursul de Argint pentru regie, dar şi premiul pentru cel mai bun actor, Nazif Mujic, şi o menţiune specială în rândul Premiilor Juriului Ecumenic, a fost extrem de emoţionant.
Regizorul vorbeşte despre un episod real din viaţa unei familii de rromi, despre greutăţile fiecărei zile (lipsa de asigurare medicală care duce la neputinţa de a face o operaţie vitală, tăierea curentului electric din cauza neplăţii), imposibilitatea de a integra social modul lor de viaţă, dar şi despre bunătatea umană şi felul în care reuşesc, totuşi, să se bucure de familie.
Din toată această poveste a celor doi, regizorul reuşeşte să creeze scene care persistă în memoria spectatorului: când Nazif îşi dezmembrează propria maşină ca să facă rost de bani pentru a cumpăra nişte medicamente sau când coboară în groapa de gunoi pentru a aduna câteva resturi (arcuri de pat, o cratiţă de tablă, etc) şi le urcă cu greu în afara gropii (parcă e un Sisif care se chinuie să urce bolovanul). Şi câtă trudă şi voinţă este în acea urcare.
Apoi prezenţa fulgilor de zăpadă, mai întâi în groapă, apoi în scena dezmembrării propriei maşini, fulgi care parcă vor să blureze imaginea. O altă scenă emoţionantă este cea în care cele două fiice, când se joacă fără griji în sala de aşteptare a spitalului, în timp ce Senada îşi face operaţia de care avea nevoie.
Interior. Leather Bar, în regia lui Travis Matthews şi James Franco, prezentat în secţiunea Panorama, ne-a transferat în societatea americană, unde James Franco povesteşte că îşi doreşte să refilmeze o scenă de 40 de minute care a fost scoasă şi s-a pierdut din filmul Cruising (1980). Era vorba despre o scenă de sex între doi homosexuali – în Cruising, un poliţist (Al Pacino) intră undercover într-un bar de gay şi asistă la scene de sex.
Franco îi argumentează actorului Val Lauren – care interpretează acum personajul poliţistului – că scopul lui este să schimbe prejudecata despre scenele de dragoste dintre doi bărbaţi, care nu sunt întunecate şi murdare, ci mai degrabă emoţionante şi luminoase, precum cele dintre un bărbat şi o femeie. James Franco vorbeşte şi despre educaţia în tipare care înregimentează omul între nişte norme şi reguli bine stabilite şi despre faptul că în viaţă trebuie să încerci să treci dincolo de common sense-ul prestabilit.
Nefiind uşor de poziţionat într-o categorie, dar cu atât mai fascinant, Interior. Leather Bar este un film despre making of-ul acelei scene, presărat cu discuţii dintre actori, dintre actorul Val Lauren şi James Franco, peste toate suprapunându-se nevoia de libertate creativă şi de afirmare a propriei sexualităţi şi individualităţi.
După directeţea şi nevoia de onestitate din Interior. Leather Bar, am intrat cu greu în atmosfera din A Single Shot, în regia lui David M. Rosenthal, din secţiunea Forum, şi la ultimul film văzut din Berlinală: A Long and Happy Life, de Boris Khlebnikov, din competiţie. Dar ultimele două vor fi subiectul ultimului articol al jurnalului de spectator din acest an.
