Alejandro González Iñárritu îşi lucrează filmele până la epuizare. Timp de 1 an şi 2 luni, cineastul a sculptat Biutiful cadru cu cadru, în camera de montaj, după o filmare îndelungată şi un casting obositor pentru 1000 de persoane. De vineri, 25 martie, drama pe care i-a dedicat-o tatălui său intră în cinematografele din România, după ce a trecut pe la Cannes şi Oscar.
Biutiful îl are în rolul principal pe un Javier Bardem excepţional, într-un oraş luminos şi colorat în ghidurile turistice, dar întunecat, aproape apocaliptic în filmul lui Iñárritu – Barcelona. Pentru interpretarea unui tată bolnav de cancer, responsabil de creşterea a doi copii şi implicat fără voie într-o tragedie cu imigranţi asiatici, Bardem a primit trofeul de interpretare la Cannes şi a fost nominalizat la Oscar. „Acesta este un film despre viaţă, privită de la capătul ei”, spune regizorul devenit celebru cu debutul din 2000 – Amores Perros – într-un interviu oferit Filmreporter.ro de distribuitorul Transilvania Film. Iñárritu a devenit apoi un obişnuit al marilor festivaluri şi al galelor americane cu 21 Grams (2003) şi Babel (2006).
Iñárritu povesteşte despre călătoria de un an prin Europa, în adolescenţă, unde a cules struguri, a spălat punţi de vapoare, a fost DJ, explică de ce îi plac actorii neprofesionişti şi de ce un film e o experienţă extrem de intensă.
Pelicula va rula în prima săptămână la Cinema Patria şi Cinema City AFI Palace Cotroceni din Bucureşti. În săptămânile următoare, Biutiful va ajunge în alte cinematografe din ţară.
Javier asemăna colaborarea voastră de la Biutiful cu o coliziune între doi meteoriţi. Aşa ţi se pare şi ţie?
Mda, cred că amândoi am ştiut că va fi un proces extrem de intens, de solicitant, epuizant chiar, pentru că rolul e scris aşa, tot filmul stă pe umerii unui singur personaj, care duce în spate totul. Iar eu sunt un regizor hiper-exact, obsesiv, care cere foarte mult; la fel de mult cât investesc şi mă dedic eu însumi. Se întâmplă să trag 50 de duble, o mulţime de lucruri necesare pentru a ajunge în acel punct pe care eu îl consider excelenţa. Asta cere foarte multă disponibilitate, talent, aşa ca fost într-adevăr un proces cu o intensitate mare.
Te-ai califica drept un perfecţionist?
Da.
E dificil să fii perfecţionist?
Este o natură împotriva căreia nu poţi lupta. M-aş bucura să fiu mai relaxat şi să realizez uneori ceea ce pare a fi perfecţiunea. Dar uneori oamenii nu o văd, sau nu le pasă. Oamenii chiar se mulţumesc uneori cu mediocritatea şi te întrebi: “Oare merită? Pentru ce?” Oamenii sunt orbi în faţa acestor lucruri, dar nu ai ce face. Nu e o alegere, e legea firii, iar preţul emoţional pe care trebuie să îl plăteşti tu e foarte mare. Dar eu aşa sunt, aşa lucrez şi nu cum să fac altfel.
Deci e greu să te detaşezi de film?
Am fost întotdeauna producătorul şi regizorul sau scenaristul filmelor mele, aşa că eu îmi stabilesc timpii de lucru. Pentru filmul acesta chiar am petrecut un an şi două luni la montaj, am sculptat fiecare moment al filmului. Presiunea a fost din interiorul meu, nu dinafară. Iar filmul este ceea ce eu, în momentul acela, mi-am dorit să fie. Poate că la un moment dat mă voi întoarce la el şi voi spune că ar fi trebuit aşa sau altminteri… dar în momentul acela eu, cel de atunci, eram mulţumit de ceea ce îmi ieşise şi mi se părea că nu mai trebuie modificat nimic.
Uxbal este un om care se apropie de finalul vieţii lui şi care îşi schimbă felul de a trăi. Te gândeai că faci un film despre viaţă sau unul despre împăcarea cu iminenţa morţii?
Cred că oricine, dacă ar afla când va muri – fie că peste trei zile, trei ani sau zece ani – ar trăi altfel dacă i s-ar comunica acea dată. Sunt sigur de asta. Acesta este un film despre viaţă, privită de la capătul ei. Deci nu este un film despre moarte, este un film despre viaţă, despre a fi în viaţă, dar privit dintr-un alt unghi. Este un film despre toate lucrurile care contează, despre toate lucrurile pe care viaţa le cere de la noi, înaintea plecării noastre – să iubim, să iertăm, să fim milostivi, să punem ordine, să ne exprimăm nevoile. Ăsta este traseul pe care îl parcurge tipul ăsta, Uxbal, şi despre asta e vorba în film. Filmul ăsta întreabă: “Ce-ar fi dacă?”
Este un film foarte solicitant emoţional. Te gândeşti uneori că eşti prea dur cu publicul tău?
Nu, cred ca sunt foarte respectuos cu publicul meu. Îi ofer un univers foarte autentic. Cred că încerc să fiu autentic şi onest – din punct de vedere intelectual şi emoţional. Eu nu sunt un regizor rece, încerc să ofer spectatorilor ceva visceral, din lăuntrul meu, şi al nostru, al tuturor, al tuturor celor care au făcut filmul, care sunt acolo; noi ne dăruim. Ăsta nu este un film – produs; este o parte din noi. Nu e cafeaua Starbucks. E cafea cu adevărat artizanală. Cred că ar fi greu să nu oferim asta, să îi “distrăm” pur şi simplu pe oameni, mi s-ar părea lipsit de respect. Nu am nimic împotriva divertismentului, cred că filmul trebuie să-ţi placă un pic ca să te poată angrena şi implica, dar nu ar trebui să fie doar atât. Un film trebuie să fie mai mult decât divertisment; trebuie să împărtăşeşti ceva mai mult decât atât. Dacă plec de acasă, merg jumătate de oră cu maşina, plătesc biletul şi îmi dau două ore din viaţă, mă aştept la ceva serios în schimb, ceva care funcţionează, ceva ce îmi pot însuşi. Sunt foarte conştient de asta. Nu cred că sunt dur, dimpotrivă; e ca un omagiu adus acelui public care are curajul acestui parcurs. Speranţa mea e că publicul primeşte ceva de la filmele mele.
Ne arăţi o altă faţă a Barcelonei decât cea pe care suntem obişnuiţi să o vedem în filme. Era obligatoriu să fie Barcelona sau putea fi orice alt mare oraş european?
Ar fi putut fi oricare oraş european, orice suburbie de oraş din Italia, Franţa sau Germania. Eu am găsit că Barcelona a funcţionat perfect pentru ca este un exemplu bun, dar în acelaşi timp pentru că Javier este spaniol, pentru că spaniola este limba mea, aşa că a fost o decizie foarte bună să filmăm acolo.
Cunoşteai acea parte a Barcelonei dinainte sau a trebuit să o descoperi pentru aceasta poveste?
Am descoperit-o în 2007.
Erai în pregătire pentru film în acel moment?
Nu, eram pur şi simplu în vizită şi am început să observ numărul mare de imigranţi şi textura pe care o căpătase societatea într-un spaţiu foarte interesant şi am avut senzaţia că personajul îi aparţinea. Atunci am început să fac multă muncă de cercetare.
Deci ai petrecut un timp acolo?
Da, am făcut investigaţie jurnalistică. Am petrecut mult timp în comunitatea chinezească şi în cea senegaleză, aşa că ştiu cum trăiesc şi lucrează aceste grupuri, le cunosc.
Atunci te-ai hotărât să foloseşti în film actori neprofesionişti, provenind din acele comunităţi? Pentru că aduceau poveştile lor cu ei?
Da. Mulţi dintre cei pe care îi vedeţi pe ecran sunt adevăraţi, au trecut cu adevărat prin acele vremuri şi acele situaţii. Şi cea mai mare parte a locaţiilor sunt reale. Chinezii şi senegalezii aceia nu au văzut niciodată o cameră de filmat, dar au trecut prin asta, au fost exploataţi şi au participat la asemenea întâmplări. După experienţa cu Babel a început să îmi placă să folosesc actori neprofesionişti, care cred că aduc autenticitate, însufleţire.
Cred că acest film are o abordare hiper-realistă, complet inedită. De fapt, cineva a spus că filmul acesta este realitate. Când ieşi din sală trebuie să ficţionalizezi, ca să te protejezi.
Dar e riscant să plasezi astfel de actori într-un film atât de mare?
Sigur, poţi să ratezi. Dar de aceea trec printr-un proces atât de lung pentru a-i alege pe cei buni. Durează 6 luni, facem casting pentru 1000 de persoane, aşa că atunci când încep, ştiu. Partea cea mai grea este să îi găseşti şi apoi să te asiguri că nu pierzi acea inocenţă pe care o cauţi. Deci, da, e un risc, dar în acest caz am avut noroc; a fost greu, a fost incitant, da, şi a durat mult să îi găsesc, dar odată ce i-am găsit, am fost foarte fericit, pentru că au imprimat multă autenticitate filmului.
Ai adaptat în vreun fel povestirea, pentru a-i integra pe actorii neprofesionişti pe care i-ai folosit?
Nu, povestea o aveam, am învăţat multe de la ei, despre realitatea lor, şi asta m-a ajutat să fiu mai autentic.
Copiii sunt pivoţii întregii poveşti. Au fost uşor de găsit?
Copiii au fost greu de găsit. Pe fata care o joacă pe fiica lui Uxbal am găsit-o cu două săptămâni înainte de începerea filmărilor. De fapt, ea m-a găsit pe mine (râde). Făceam o prospecţie într-o şcoală unde urma să filmăm, iar ea m-a bătut pe spate şi mi-a zis : „Ce faci?”. Am spus că fac un film… Aşa că ea s-a autoinvitat şi a fost perfectă. Tatăl ei e din Maroc, a trebuit să o facem să aibă un accent mai spaniolesc şi a reuşit foarte bine.
Ce preferi, zilele de filmare sau pe cele din cabina de montaj?
Îmi place cabina de montaj.
De ce?
Pentru că atunci e linişte şi nu te loveşti de problemele practice cu care te confrunţi în timpul filmării. Sunt momente plăcute atunci când faci un film, cu echipa, dar cred că în cabina de montaj se scrie filmul de fapt, cred că acolo se descoperă a treia dimensiune, eşti surprins de ceea ce poţi face cu tot acel material. Pentru mine este un proces plăcut, procesul magic de creare de tensiune şi de juxtapunere de imagini şi sunete, prin care tot materialul…industrial… devine film.
Nu cred că greşesc atunci când spun ca Maricel Alvarez îşi face debutul în film în Biutiful. O văzuseşi pe scenă?
Adevărul e că mă apucase disperarea, pentru că nu găsisem actriţa potrivită pentru rolul acela (Marambra) în Spania. Nu că nu ar exista actriţe talentate acolo, sunt. Doar că nu găseam acea natură a acestui personaj, spiritul de care aveam nevoie. Aşa că am căutat în Argentina, iar Maricel a citit câteva scene şi am recunoscut în ea personajul. A fost înspăimântător, dar am ştiut imediat că ea era. Aşa că a venit în Spania, a citit rolul şi asta a fost. Este o actriţă foarte talentată.
E adevărat că ai lucrat pe cargobot-uri în tinereţe?
Da, am venit prima oară în Europa la 17 ani, am traversat Atlanticul şi m-am dus în bătrâna Europa. Şi a doua oară am traversat Atlanticul la 19 ani, lucrând ca om de serviciu pe un cargou. Am rămas un an în Europa, supravieţuind cu 1000 de dolari. În anul acela am citit foarte mult şi a fost o perioadă importantă pentru mine. Am avut o grămadă de experienţe.
Ai stat pe loc sau ai călătorit?
M-am dus peste tot. În Maroc, am cules struguri în Spania, am trăit la Amsterdam şi peste tot. A fost un an foarte interesant în care nu am făcut nimic, dar am acumulat experienţe pe multiple planuri. Cred că dacă vrei cu adevărat să scrii ceva, să găseşti ceva de spus, cel mai bine te duci să călătoreşti cât poţi de departe, fără bilet de întors şi cu cât mai puţini bani.
Ai avut o traiectorie spre cinema foarte interesantă: ai lucrat pe cargouri, ai regizat reclame, ai fost DJ….
Da, sunt autodidact, dar am citit foarte mult, am văzut multe, m-am uitat la multe filme. Am învăţat pe platou, făcând reclame şi am studiat teatru. Nu am cerut voie de la nimeni. (râde).
Dar la vremea aceea te gândeai să devii cineast?
La 20 de ani mi-am amintit că aş fi vrut să mă fac regizor, sau muzician. Aşa că sunt un muzician frustrat…
Cânţi?
Cânt la chitară şi am bătut şi în tobe, dar viaţa m-a purtat prin diverse locuri, posturi de radio- am fost gazda unui program de radio.
Pentru cât timp?
Cinci ani.
Ţi-a plăcut să ai propriul radio show?
La nebunie; puneam ce muzică voiam eu – îmi plăceau Led Zeppelin, David Bowie. Difuzam toate chestiile care-mi plac şi jucam personaje, printre piese. Cream mici poveşti între un cântec şi următorul, a fost foarte creativ, foarte ironic şi foarte provocator, din punct de vedere politic. A fost o lecţie bună pentru mine, am învăţat mult. La fel e şi cu publicitatea, dacă ştii să o foloseşti corect: scrii o lucrare de un minut, ai o cameră şi doi actori, dacă eşti conştient că te joci artistic cu materialul, pot să iasă nişte chestii, şi poţi învăţa din ele. Eu asta am făcut. Eram sute de zile pe an pe platouri, apoi petreceam ore în şir la montaj. Înveţi foarte mult în felul ăsta. Înţelegi cum să comunici şi cum să lucrezi cu actorii. Pentru mine a fost crucial.
Toate componentele poveştii…
Da, dar nu am planificat. Aşa s-a întâmplat.
Ai făcut reclama foarte percutantă la Nike, cea pentru Cupa Mondială de anul acesta (2010). Ţi-a plăcut experienţa?
Logistic, a fost o provocare; era iarnă în Europa, toată porcăria asta, dar în cele din urmă totul a ieşit bine.
Ai lucrat cu unii dintre cei mai faimoşi fotbalişti ai lumii. Te-ai distrat?
Da, sunt foarte simpatici. Greutatea este să pui la cap la cap programele lor divergente, aşa încât să îi aduni laolaltă.
Eşti fan fotbal?
Îmi place fotbalul. Dar sincer să fiu, cred că banii şi corporaţiile i-au intoxicat pe jucători şi spiritul jocului. Cred că reclama asta a fost mai bună decât multe din meciurile Cupei Mondiale. Da, cu mult.
Biutiful îi este dedicat tatălui tău…
Da, l-am luat la Cannes, unde filmul a fost prezentat la festival, a fost un moment foarte emoţionant pentru el.
Lucrezi la ceva acum?
Lucrez la mai multe, dar încă nu m-am hotărât, până nu termin partea asta de film. Chiar îmi răpeşte mult timp şi energie şi este greu să te concentrezi pe alte lucruri. Am câte ceva în curs, dar nimic la care să vreau să rămân. Urmează o comedie.
