CORESPONDENȚĂ DE LA CANNES. Dacă marți, la Cannes, Wim Wenders a fost aplaudat minute în șir după vizionarea filmului The Salt of the Earth, o zi mai târziu, ieri, se împlineau exact 30 ani de când fusese ovaționat pentru Paris, Texas, premiat cu Palme d’Or. Împreună cu membri din echipă, Wim Wenders s-a întors encore une fois pentru celebrarea celor 30 ani de la Palme d’Or-ul de atunci, filmul fiind programat în selecția Cannes Classics. Ce minunăție și bucurie să revezi Paris, Texas pe ecran mare, la Cannes, cu vântul vâjâind pe plajă.
Invitata și președinta de onoare a Cannes Classics, anul acesta, este Sophia Loren, venită la Cannes cu fiul ei, regizorul Edoardo Ponti, alături de care a filmat și jucat în La Voce Umana, adaptarea napoletană după piesa lui Cocteau, la care visa de mult să poată lucra.
La Voce Umana l-am văzut la Tribeca, într-unul din programele de film scurt; la Cannes, a fost prezentat înainte de magnifica seară de marți, când în prezența la Grande Dame, câteva sute de spectatori au vizionat Matrimonio a la Italiana. Sublim.
„De ce n-o întrebi pe Sophia Loren?”
Spre deliciul tuturor, Sophia Loren a ținut și un masterclass la Cannes. A stat de vorbă aparent lejer și degajat cu jurnalista Danielle Heyman, mărturisind însă că e profund emoționată și că „după atâția ani, încă nu am reușit să-mi domin această timiditate care îmi joacă feste de când mă știu”. Pendulând între franceză și italiană, actrița a povestit cu umor despre cariera și viața ei. De-a lungul discuției, pe ecran au rulat imagini din filmele ei.
„Da, era frumos să dansez și să cânt, da’ mi-era o foame! Nu aveam un sfanț! Noroc cu casele de producție cu care am avut norocul să lucrez la început, pentru că că îmi dădeau destul de muncă încât să îmi iasă de niște spaghete pentru mama, sora mea și cu mine”. „E frumos să fii artist, dar dacă n-ai ce mânca, n-ai nici energia necesară să creezi”, o spune franc Sophia Loren.
„Bine, mi se și zicea constant ba că nasul mi-e prea lung, ba că gura prea mare. Asta i-am zis și lui Vittorio de Sica atunci când am stat de vorbă în napoletană: „La toate probele pe care le dau îmi e dat să aud una din remarcile astea”. El mi-a zis că nu trebuie să dau probă, atât cât i-am zis atunci i-a fost de ajuns. Și m-a chemat la Napoli în trei zile să începem să filmăm L’Or de Naples. Era să leșin când am auzit.
Apoi am lucrat 20 de ani cu Vittorio. Am făcut 14 filme împreună. Printre care La Ciociara. La un moment dat, i-am mărturisit că Ana Magnani trebuia să joace rolul meu. Jucam o femeie de 50 ani, eu pe atunci având 27. Foarte complicat. Vittorio s-a decis atunci să îmi spună că Ana a refuzat rolul și l-a întrebat: „De ce n-o întrebi pe Sophia Loren?”. Filmul ăsta mi-a schimbat cursul carierei de-o manieră fulminantă. Mi-e foarte drag. Am câștigat 21 de premii cu el”
A câștigat, printre altele, premiu la Cannes și Oscarul, fiind prima actriță străină care ia trofeul, însă Sophia Loren a ales să nu meargă la Los Angeles.
„Păi, mi-era o frică să câștig… eram sigură c-o să leșin! Și mi-am zis că mai bine leșin la mine acasă. În noaptea Oscarurilor, pe la 6.00 dimineața, ne-am gândit că s-au terminat și am mers să ne culcăm. A sunat telefonul. Era Cary Grant. „Ai câștigat!” Și da! după ce am închis, am țopăit prin cameră minute în șir, zicându-mi „Am reușit! Sunt cineva! Cine se mai pune cu mine acum?” Minunat a fost. Și un an după am mers la Hollywood să îmi revendic premiul, mi l-au dat și eu i-am înmânat lui Gregory Peck Oscarul atunci”. Iar în 1991, el era cel care îi înmâna ei Oscarul pentru întreaga carieră. „Ce amintiri…”.
Telefonul lui Charlie Chaplin
Când se rostește numele lui Marcello Mastroiani, Sophia radiază. „Marcello e în inima mea. Când am pășit pe trepte la Cannes și am privit la fotografia aceea imensă și superbă cu Marcello tronând deasupra, mi-am zis că Marcello e aici cu mine, mă însoțește și acum la festival. M-a emoționat enorm. Câte momente frumoase am trăit împreună!” Lacrimile o podidesc, își ascunde chipul în mâini. Apoi privește spre sală: „Scusi”. Sala aplaudă ușor, unii au lacrimi în ochi.
În șirul de povești apare din nou Gregory Peck. „Mi-era tare drag să joc cu el. Arabesque mi-a plăcut tare mult, însă n-am înțeles nimic din ce făceam acolo. Nu mă întrebați, că nu știu despre ce e filmul ăsta. Când turnam la Londra Arabesque, m-a sunat Charlie Chaplin. Am înlemnit. Voia să stăm de vorbă. Eram terifiată. Ce să vrea Charlie Chaplin de la mine?! Mi-a povestit de noul film pe care voia să îl facă, La Comtesse de Hong Kong. Când mi-a zis că și-o imaginase pe Paulette Godard în rolul titular feminin, am înghețat de tot. Ce să mai fac eu? Însă când mi-a zis că Marlon Brando acceptase, i-am zis și eu că accept!”.
„La prima zi de filmări, Marlon a întârziat 45 de minute. Chaplin era furios. „Ai de gând să întârzii în fiecare dimineață de acum înainte? Ca să știu de pe acum, să caut alt actor și tu ești liber!” Cu o voce mică-mică, Brando i-a răspuns, nu, nu, nu mai întârzii”. Nu era foarte simpatic, dar era un actor fantastic. Mânca numai înghețată. A început filmările pișpiriu și le-a terminat atât”(își întinde brațele larg în lateral).
„Ei, nu e rea cariera pe care am avut-o. Și sunt bucuroasă și mulțumită, Iar acum, că am filmat din nou, parcă mi-a revenit poftă să fac și mai multe, să continui. Viața nu e ușoară, mai ales dacă trăiești așa mult…. Refuz să zic câți ani am! Dar voi toți știți exact. Bine, în septembrie, împlinesc 80 de ani și la așa vârsta fiecare secundă contează, totul se ia în calcul”.
Publicul aplaudă ridicându-se în picioare. O tânără din Africa de Sud îi mulțumește pentru influența asupra ei: „Când aveam 9 ani, v-am văzut pe ecran și am realizat că sunteți prima femeie cu forme pe care o văd pe un ecran, o văd glorioasă și celebrată. Atunci am înțeles atâtea. Sper să pot fi și eu model pentru alții”.
„Frumusețea nu are nici o importanță”
La întrebarea ce rol are frumusețea în ziua de azi, pusă lângă talent, răspunde hotărât: „Frumusețea nu are nici o importanță. Ce e important e să fii interesant, să faci lucruri interesante”. Ce sfat le-ar da actorilor la început de drum? „Să fie siguri că asta e ce vor să facă. Să știi că îți poate fi foame și sete și dacă tot îți place și știi bine de tot ca asta vrei să faci, muncește, caută, investește și ai grijă să te înconjori de oamenii potriviți”.
Un mic moment emoționant când, în microfon, Magda Mihăilescu îi povestește cum a avut șansa să o viziteze la ea acasă la San Marino, cu 40 de ani în urmă, să povestească despre viață și cariera ei. Un regizor și scriitor indian (reprezintă tot ce e non-Bollywood în filmul indian, așa cum se prezintă) i se adresează din fundul sălii. „Dar vino aici, să te văd mai bine!”, îi spune actrița. Paza îl oprește la câteva rânduri. „Dacă muntele nu vine la… Nu ați fost încă în India”. „Așa e”. „Păi, să veniți!”, “Păi, să aranjăm!”.
Un tânăr italian din Napoli dorește doar să-și declare admirația. „Vin pe 27 mai la Napoli; În ce teatru?”, întreabă privind spre echipa ei din primul rând? „Deci ne vedem atunci.” „Vin și vă aduc scurtmetrajul făcut de mine”. „S-a făcut”, zâmbește Sophia.
Îmi aduc aminte de serile de vară privind cu bunica la filme cu Sophia Loren și cum îmi spunea: „E atât de frumoasă, dar nu asta mă atinge la ea, ci faptul că zbârnâie de talent, uită-te ce naturală și umană e”. Pe lângă frumusețe și naturalețe, umor, ironie fină, uneori sarcasm, emoții lăsate delicat să transpară, m-a emoționat cât de nobilă și modestă este. „Știu că sunt iubită de oameni minunați apropiați mie; am o familie minunată, niște copii superbi și niște nepoți de neegalat. Zău, chiar așa sunt. Am sute de poze cu ei. Nu mă pot opri”.
