„Brandul Disney are câteva reguli care nu pot fi încălcate”

0
309
Peter Schneider
Peter Schneider la ArCuB ©Adi Marineci

În 1985, când Disney îşi cam pierduse umorul şi banii, după câteva eşecuri, Peter Schneider a intrat pe uşă agitat şi zâmbind şi le-a spus tuturor „Hi!”. După care a început să lucreze temeinic la încrederea animatorilor frustraţi de dictatura stilului, de managementul slab şi de veşnica replică „Walt nu ar fi făcut aşa”.

Ca prim preşedinte al Walt Disney Feature Animation – între 1999 şi 2001 a condus chiar studiourile – a fost cel care, alături de Michael Eisner şi Jeffrey Katzenberg (acum CEO al DreamWorks Animation), a impulsionat aceiaşi animatori să creeze Mica sirenă, Frumoasa şi bestia (1991) – primul film de animaţie nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun film – sau Regele Leu, care a contabilizat cele mai mari încasări.

„Ce ştiam când am ajuns prima dată acolo, în 1985, era că oamenii erau foarte talentaţi. Iar oamenii talentaţi vor să se exprime. Şi nu erau lăsaţi să o facă. Management slab, dictatură – se pot face foarte multe paralele între oamenii care se simt oprimaţi şi cenzuraţi într-o dictatură şi ce se întâmpla la Disney”, spune Peter Schneider în interviul acordat filmreporter.ro la Bucureşti, cu prilejul proiecţiei documentarului produs de el şi regizat de Don Hahn, Waking Sleeping Beauty, şi a spectacolului semnat de tot de el – My Life With Men… And Other Animals (un one-woman show al actriţei Maria Cassi), prezentate în weekend la Sala ArCuB.

Waking Sleeping Beauty scoate la lumină home made videos filmate de John Lasseter, în interiorul studiourilor, şi reflectă, pe lângă procesul de creaţie, imensa ciocnire de orgolii dintre capii studiourilor. Până acum trei ani, nici unul dintre protagonişti n-a vrut să redeschidă subiectul.

Aţi folosit în Waking Sleeping Beauty imagini care, în mod normal, încalcă regulile companiei. A existat vreun risc în acest sens?

E întrebare foarte bună. Dar aş reformula-o puţin. Din 2001, de când am plecat de la Disney, adică aproape zece ani, am încercat să fac filmul acesta. În opinia mea, ceva extraordinar s-a întâmplat la Disney, între 1984 şi 1994, renaşterea animaţiei. Şi când vezi filmul, îţi dai seama că pentru personajele principale – Michael Eisner, Jeffrey Katzenberg, Roy Disney, animatorii – a fost o perioadă foarte agitată, plină de dispute spre final. Jefrrey a demisionat, Eisner şi Roy Disney s-au certat, Frank Wells (n.r. mâna dreaptă a CEO-ului Michael Eisner) a murit.

Despre toate astea s-a scris enorm în ziare, s-au publicat cărţi. Mi-era teamă că n-o să fiu lăsat să spun povestea din perspectiva mea. Dar, spre surprinderea mea, n-a fost nici o tentativă de interferenţă sau de cenzură din partea companiei şi motivul cred că a fost faptul că şi ei voiau să celebreze bucuria creaţiei din acea perioadă, discutând în acelaşi timp despre probleme. Pasiunea, furia, confruntarea ego-urilor care până la urmă se ciocneau încercând să facă munca mai bine.

Surprinzător, în mare parte datorită lui Richard Cook, preşedinte al companiei, şi lui Bob Iger, acum CEO, care au fost foarte deschişi, am putut să fac filmul.

A fost cumva terapeutic pentru toată lumea.

Eu aş spune cathartic. Pentru mine a fost cathartic. Au fost nişte timpuri extrem de intense şi una dintre marile tristeţi a fost că s-a încheiat cu certuri şi dări în judecată. 15 ani mai târziu, au acceptat să vorbească despre asta, dar cu 3-4 ani mai devreme, sub nici o formă. Nu, nu, nu, acelaşi răspuns peste tot. Când i-am intervievat pe protagonişti, am fost şocaţi: au fost foarte sinceri, cu garda jos. Şi am rămas total suprins, pentru că până atunci nici unul nu voia să spună un cuvânt despre asta. Iar acum au făcut-o şi nu înţeleg exact cum de s-a întâmplat schimbarea.

Poate pentru că timpul vindecă de obicei rănile.

Nu, e ciudat, dar nu cred că timpul n-a vindecat deloc rănile în cazul ăsta. Poate că timpul le-a oferit distanţa necesară. Documentarul cred însă că a vindecat nişte răni. Roy Disney, nepotul lui Walt Disney, a murit anul trecut. Aici s-a încheiat un capitol… În lumea noastră mică de la Hollywood, probabil nu şi în România, oamenii aceştia sunt persoane extrem de importante. Toţi avem această credinţă la Hollywood, că suntem extrem de importanţi (râde). Un amic de-al meu spunea că centrul universului e al naibii de aglomerat (râde). Dincolo de asta, dincolo de probleme de management, decizii, ego-uri, filmul acesta vorbeşte despre procesul colectiv al creaţiei. În ce circumstanţe s-a produs schimbarea? În ce moment s-a aprins scânteia care a făcut ca Disney să treacă de la faliment la o perioadă de mare succes? Aceleaşi întrebări se pot pune, prin transfer, şi despre Revoluţia română. Ce se întâmplă şi cum acţionează masele de oameni?

Artiştii, din ce am văzut, erau rezistenţi la schimbare. Se temeau să inoveze, să schimbe ceva în celebrul stil Disney. Aţi avut un rol foarte important în a-i „deturna”. Cum aţi reuşit?

În primul rând, am avut foarte mare încredere în oameni şi în proces în sine. Ce ştiam când am ajuns prima dată acolo, în 1985, era că oamenii sunt foarte talentaţi. Iar oamenii talentaţi vor să se exprime. Şi nu erau lăsaţi să o facă. Management slab, dictatură – se pot face foarte multe paralele între oamenii care se simt oprimaţi şi cenzuraţi într-o dictatură şi ce se întâmpla la Disney. Eu n-am făcut decât să încurajez să fie tot ce puteau fi, punând în acelaşi timp pe roate un cadru, o structură în care oamenii să discute liber despre arta lor. Un loc în care să nu existe teama de eşec sau de respingere. Doar pentru că ai o idee radicală nu înseamnă că vei pus la colţ. Le-am dat libertatea de a eşua: să poţi spune „va fi un dezastru, dar asta e, e ok”.

Disney şi-a creat un stil care a rămas, în mare, acelaşi de-a lungul anilor. Ce fel de artişti caută în acest caz compania: doar pricepuţi sau şi creativi? Pentru că, dacă eşti foarte creativ şi original, bănuiesc că nu te poţi adapta foarte bine în limitele impuse.

Aş împărţi Disney în trei perioade: cea în care a fost condusă de Walt Disney, cea de care vorbim în documentar, cu Michael Eisner la cârmă, şi cea cu Bob Iger. Sunt trei oameni înnebuniţi după artişti creativi şi originali. Aş spune că, de când a murit Walt Disney, în 1966, până în 1985, oamenii s-au temut de originalitate.

Îi păstrau moştenirea.

Da. Şi dacă te uiţi la filmele din perioada aceea – Robin Hood, The Fox and the Hound, The Black Cauldron – ai să vezi că nu erau prea grozave. Nu exista pasiune în ele. Spuneai de stilul Disney. Există câteva lucruri pe care brandul Disney sau cuvântul în sine nu te va lăsa să le faci în interiorul lui. Nu-ţi spune ce să faci, ci ce să nu faci. Unu: nu poţi fi discriminatoriu, nu poţi face un film pentru oameni în vârstă de 25 de ani fără să-ţi pese cum va recepta restul, cei mici adică. Nu poţi înjura. Nu poţi avea un rating mai mic decât PG (Parental Guidance). Nu poţi face un film cu nuditate sau orice altă formă de contact fizic nepotrivit pentru o audienţă atât de largă. Între aceste limite, fă orice vrei tu.

Exemplul meu favorit e cel cu Remember the Titans, un film produs de Disney, despre o echipă de fotbal cu jucători albi şi de culoare. În scenariu, fiecare al doilea cuvânt era o înjurătură. Le-am zis, ok, Disney nu poate face aşa un film. Trebuie să înlocuiţi înjurăturile cu altceva. Mi s-a spus că e imposibil, că e vorba de pasiune, de forţă, de nişte jucători de fotbal etc. La final, mi-au mulţumit. Ştiind limitele impuse, au fost nevoiţi să fie foarte creativi şi să creeze aceeaşi senzaţie de forţă şi de tensiune folosind alte cuvinte, alte procedee. Filmul are acelaşi ton agresiv, tensionat, însă fără a exclude pe nimeni din public. Sunt unul dintre cei care cred cu tărie că regulile brandul Disney nu te îngrădesc, ci te obligă să fii mai bun.

De pildă, Toy Story e foarte original şi, totuşi, e foarte Disney. Walt Disney ne-a dat trei lecţiie esenţiale: spune o poveste grozavă, spune-o folosind personaje foarte interesante şi fă-o împingând mereu limitele tehnologiei. Eu obişnuiam să adaug „pune şi muzică”, pentru că şi asta înseamnă Disney pentru mine. Surprinde oamenii în interiorul acestor limite.

Apropo de Pixar, cum aţi decis preluarea companiei? Ştiu că a fost ideea dvs., ca preşedinte al Disney.

E o istorie mai lungă, preluarea nu s-a produs brusc. La începutul anilor 90, Pixar era o firmă de computere care producea „cutia Pixar”, un computer. Nu aveau nici o legătură cu animaţia. Noi i-am angajat să ne ajute cu tehnologia lor în procesarea imaginilor. În acelaşi timp, un tip numit John Lasseter încerca să demonstreze lumii că acel computer funcţionează bine şi rapid. Şi cum faci asta? Prin animaţie. Până în punctul în care a venit la mine şi mi-a spus „vreau să fac un scurtmetraj de animaţie”. Iar eu i-am răspuns „de ce unul scurt şi nu unul lung?”. Şi a ieşit Toy Story.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here