„Valea Plângerii” – Holocaustul rromilor

Autor: Ioana Ţurcan

Am fost printre cei aproape 20 de norocoşi invitaţi să vizioneze documentarul Valea Plângerii în avanpremieră la Cinema Mărăşti din Cluj-Napoca şi mă gândeam că abia aştept să văd ce modificări au fost aduse filmului în urma acestei proiecţii-dezbatere. Mi-am dat seama că nu mai pot să îl văd încă o dată, că a trecut prea puţin timp de la prima vizionare şi că nu pot rezista unui subiect atât de puternic încărcat emoţional, cu oamenii care îşi spun tremurând poveştile şi te privesc direct, în aşa fel încât nu-i poţi evita.

Aproape 25.000 de rromi au fost deportaţi în 1942, la comanda mareşalului Antonescu, şi cei mai mulţi nu s-au întors niciodată din Transnistria. Supravieţuitorii masacrului de atunci îşi povestesc anii de groază, unii pentru prima dată, în faţa camerei de filmat. Dacă în Ucraina există 22 de monumente în memoria deportaţilor, în România, se pomeneşte extrem de rar despre Holocaustul rromilor. Valea Plângerii e unul dintre puţinele demersuri ample pe acest subiect.

M-am gândit să le iau un interviu celor trei realizatori: Mihai Leaha, Andrei Crişan şi Iuliei Hossu (membru al Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale). Până la urmă, i-am prins pe Andrei şi Iulia.

Bine, nu m-am gândit că o să câştige Premiul pentru imagine la Astra Film Festival (imaginea e semnată de Mihai Leaha şi Andrei Crişan, iar asistent de imagine a fost Ion Gnatiuc), dar când am aflat, pe lângă faptul că m-am bucurat foarte tare pentru ei, mi-am dat seama că am cu ce să-i „şantajez” în caz că am nevoie de sfaturi în proiectele viitoare.

Proiect şi temă

Iulia: În 2012, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) a iniţiat un proiect de cercetare a problemei deportării romilor în Transnistria, iar în decembrie deja s-a conturat ideea unui film documentar. Am considerat că nu sunt multe filme documentare făcute pe tema aceasta şi am simţit nevoia să realizăm unul, mai ales pentru că Institutul nostru se ocupă cu studierea problemelor minorităţilor şi, deşi există informaţii referitoare la Holocaustul evreilor, ştim mai puţine despre cel al rromilor.

Institutul + casa de producţie Triba Film

Iulia: E foarte simplu. Noi suntem Institut de cercetare şi nu suntem abilitaţi să facem film, chiar dacă am putea. Noi suntem cercetători, nu oameni de film, şi aveam nevoie de oameni profesionişti ca să construim o echipă.

Andrei: Şi la Mihai au ajuns nişte materiale, interviuri, care au fost trase acum câţiva ani şi aveau o calitate îndoielnică. Trebuia realizat un material de studiu, scurt, iar Mihai s-a gândit că poate să obţină mult mai mult din acest conţinut.

Iulia: Eu cu Mihai, ca antropologi, atunci când le-am vizionat, am simţit nevoia să explorăm mai mult acest subiect. De aici a început această colaborare între Institut şi Triba Film.

Durata filmărilor

Andrei: Primele filmări au fost făcute din 28 februarie, până în aprilie 2013. Prima dată au fost făcute interviurile în România (de către Iulia şi Mihai), a urmat o pauză de vreo două săptămâni şi am plecat în Ucraina.

Material brut

Andrei: Jumătate de terra de informaţie, dintre care 30 de interviuri (jumătate cu persoane de etnie rromă şi jumătate cu ucrainieni) cu media de 40 de minute şi foarte multe cadre pe partea de landscape.

Lipsa arhivei. Imagine

Andrei: Noi nu am vrut o abordare clasică de film documentar istoric. Înainte să plecăm în Ucraina nu ştiam la ce să ne aşteptăm acolo sau dacă o să găsim pe cineva care să ne spună despre deportarea rromilor. Am vorbit oricum înainte de a pleca şi am stabilit o modalitate de abordare a imaginii şi a compoziţiei. Una dintre ideile pe care le-am sugerat şi folosit a fost aceea a cadrelor oarecum îngropate, unde orizontul să arate doar ca o linie.

Abordarea poate fi interpretată în diferite forme, dar aşa simţeam eu că trebuie compus, camera să coboare mult spre pământ. Aşa am încercat ca toată greutatea mărturisirilor să fie transmisă şi prin aceste imagini, iar peisajele să nu aibă doar funcţie de cadre de acoperire, cum găseşti în restul documentarelor, ci să fie încărcate de starea dată de mărturisirile oamenilor. Sau cel puţin ăsta e filmul din capul meu. Am încercat să nu realizăm doar cadre frumoase la modul gratuit.

Lipsa perspectivei călăului

Andrei: Am ales să transpunem pe ecran doar ordinele de executare a misiunilor pentru că fac apel la limbajul de lemn şi demonstrează atitudinea soldaţilor faţă de rromi, pe care îi tratează ca pe animale. Vorbesc despre ei doar în cifre şi cu mândria că pot să transmită îndeplinirea cu succes a ordinului pe care l-au primit.

Experienţa cea mai intensă

Iulia: După fiecare interviu, stăteam cu Mihai cel puţin o oră să ne revenim. Ceea ce se vede pe ecran e a nu ştiu câta parte din materialul nostru şi cred că de asta am evitat să punem şi ce e mai intens.

Andrei: Ca să nu supraîncărcăm, să nu devină mega-dramatic, deşi e oricum dramatic.

Iulia: Cred că interviul care m-a marcat cel mai mult este acela cu o femeie, o căldăreasă ardeleancă ce suferea de Parkinson. În momentul în care ceea ce povestea era foarte intens, tremura foarte tare. Noi, iniţial, nu voiam să facem interviu cu ea când am văzut cât e de fragilă, dar ea şi-a dorit foarte mult să vorbească cu noi şi trebuia să o oprim la fiecare 3-5 minute. Cred că cel mai tare m-am speriat când, la un moment dat, a început să tremure foarte tare din cauza intensităţii emoţionale la care se supunea şi nu am reuşit să o oprim din povestit.

Eşti pus câteodată în situaţii, pe teren, în care nu ştii cum ar fi ideal să abordezi lucrurile ca să nu îi afectezi pe aceşti oameni. Însă ne-am dat seama că ei aveau dorinţa de a vorbi despre cele întâmplate. Aş putea spune că m-au afectat poveştile femeilor în general, nu neapărat pentru că ale bărbaţilor nu ar fi fost la fel de groaznice, ci pentru că ele erau mai expuse, pentru că erau nevoite să aibă grijă de copii, să ia decizii gen „Ce fac, îmi las copilul?”, „Cu care dintre ei rămân?”, în caz că aveau mai mulţi.

Proiecte, idei

Andrei: Proiectele pe care am vrea să le realizăm în perioada următoare sunt proiecte pe care Mihai le documentează de mult timp. Deja lucrează la un proiect de 10 ani şi cred că ar fi cazul să facem ceva cu materialele respective. Avem o arhivă absolut enormă care tratează diferite obiceiuri din diferite zone ale României. Nu ai cum să te ocupi tot timpul de teme „grele”, dar probabil că vor mai fi cândva. Momentan, încercăm să promovăm Valea plângerii, să creăm o caravană, o platformă on-line unde să fie regăsite şi restul mărturiilor.

Iulia: Şi un volum, unde aş zice că filmul o să fie adiacent cărţii.

Premieră mondială la Astra 

Andrei: E al doilea lungmetraj al nostru în premieră mondială la Astra pe lângă Muzicantul din Göttingen. Deja, Mihai şi Iulia vin de mult timp la Astra şi ei sunt un fel de copii ai festivalului.

Iulia: Cred că partea cu lansarea la festival a fost o discuţie foarte simplă, gen „Unde lansăm filmul?”, „La Astra”.

Andrei: Nu, nu! A fost „Hai să încercăm!”.

Iulia: Exact! „Unde lansăm?”, „La Astra!”, „Hai să încercăm!”.

Andrei: Şi părerea mea e că e cel mai potrivit festival pentru un film documentar.