Corneliu Ulici (28 de ani), protagonistul celui mai recent film al lui Dan Piţa, Ceva bun de la viaţă, cu care debutează pe marele ecran, este una dintre cele mai interesante figuri apărute în cinema-ul românesc în ultimii ani. Prestaţia sa a fost deja remarcată de juriul premiilor Gopo, care l-a nominalizat la categoria „Tânără speranţă”. Într-un film în care actorii sunt mai degrabă vehicule pentru ideile lui Dan Piţa despre România de tranziţie, Ulici reuşeşte să dea consistenţă personajului său, un tânăr crescut la orfelinat şi forţat să trăiască într-o lume care nu are nimic de oferit.
Corneliu s-a obişnuit cu scena cu mult înainte de a da la actorie: absolvent al Şcolii de Muzică din Baia Mare, el a cântat cu trupa Bliss, apoi cu Akcent. A jucat teatru, a avut roluri în mai multe scurtmetraje ale colegilor de la UNATC şi a fost asistent de producţie la filmul Tinereţe fără tinereţe al lui Francis Ford Coppola. Într-un scurt interviu acordat Filmreporter.ro, Corneliu Ulici explică de ce a acceptat rolul, cum l-a ajutat Dan Piţa la debut şi de ce e sănătos uneori să refuzi.
Ce anume te-a convins să accepţi rolul din Ceva bun de la viaţă?
Am aflat că se dau probe de casting pentru un film al lui Dan Piţa, am mers împreună cu alţi colegi de-ai mei şi am dat o probă. Apoi, după mult timp, când deja mă gândeam că actorii au fost aleşi şi că e evident că nu am fost ales, am primit un telefon şi am fost chemat pentru o nouă probă. Mi-am dorit să joc într-un film al lui Dan Piţa şi a fost o bucurie enormă pentru mine să aflu că mă vrea în distribuţie.
Sunt un tânăr actor care a avut marea oportunitate de a da concurs pentru un rol principal într-un film românesc, regizat de un mare regizor român. Acestea ar fi elementele… pe scurt.
Ce te-a atras? Ce te-a provocat la rolul lui Mateo?
La Mateo m-a atras în special sensibilitatea lui pentru credinţă. Am descoperit un tânăr crescut în mizerie şi cu un orizont foarte îngust pe care statul îl „avortează” într-o societate fără prea multe şanse şi perspective. Un tânăr care îşi doreşte o viaţă decentă, vrea să-şi depăşească condiţia socială, dar e selectiv când vine vorba de mijloacele prin care ar putea s-o facă. Are o frumuseţe aparte în simplitatea cu care priveşte viaţa prin vizorul său.
Te-ai simţit aproape de visul lui Mateo de a pleca în America, poate pentru o carieră în industria de film americană?
Da şi nu. Îmi doresc o viaţă decentă în domeniul meu de activitate la fel ca şi Mateo şi mă simt vulnerabil în faţa celor care fac „regulile jocului” şi care, de cele mai multe ori, nu sunt interesaţi decât de câştig financiar cât de mare, prin orice mijloace şi cu orice preţ. Cred şi sper în „visul american” al actorului care nu se referă la altceva decât la şanse egale pentru fiecare, respect pentru munca actorului, remuneraţie pe măsura valorii creaţiei şi un cadru plăcut în care să trăieşti decent de pe urma muncii.
Dar nu, nu visez la filme făcute la Hollywood. Dacă e să fie, va fi. Cred în destin, cred că fiecare are o stea a lui şi numai a lui.
Cum te-ai simţit în zilele de filmare? Ai avut parte de momente grele?
M-am simţit extraordinar la filmări. Pe de-o parte pentru că de-a lungul anilor m-am pregătit pentru un moment ca acesta şi mi l-am imaginat, m-am închipuit pe mine pus în această postură şi dorindu-mi asta atât de mult, iar în clipa în care s-a concretizat a venit foarte natural. Eram foarte în largul meu şi parcă lucrurile mergeau de la sine într-un echilibru pe care nu-l poţi explica, poţi doar să-l simţi, să-l constaţi.
N-aş vrea să pară că înşir vorbe goale şi pentru asta apelez la memoria ta afectivă. Sunt convins că în viaţa ta a existat un moment sau o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, în care totul era atât de bine şi lucrurile mergeau de la sine ca şi cum ar fi motorizate de o forţă invizibilă care îţi urmăreşte evoluţia ta şi pe tine dezvoltând ceva, încât să gândeşti „asta m-am născut să fac”. Când aveai la îndemână tot ce-ţi trebuia ca să faci ceea ce îţi propuneai să faci.
Aşa mă simţeam şi eu: cum odihna şi hrana îmi erau asigurate, singura mea preocupare era înţelegerea şi interpretarea rolului. Da, au fost si momente grele, dar asta ca să rămân cu picioarele pe pământ şi să nu am impresia că totul e doar un vis.
Cum te-a ajutat regizorul Dan Piţa, având în vedere că eşti la primul rol principal într-un lungmetraj?
În primul rând, Dan Piţa m-a ajutat dându-mi un mare vot de încredere atunci când m-a ales ca protagonist al filmului său. Apoi, atitudinea lui caldă, plină de umor, claritatea şi siguranţa pe care o avea vizavi de ce vroia să obţină de la mine mi-au dat confort.
Îmi amintesc cu drag de un moment în care am avut un blocaj, nu mai ştiu din ce cauză, pur şi simplu nu pricepusem ceva şi trăgeam dublă după dublă şi rezultatul era nesatisfăcător, începusem să mă frustrez şi acumulam tensiune în mine. A oprit echipa şi m-a luat de-o parte, am făcut câţiva paşi. Eram convins că o să fiu certat, dar el m-a abordat foarte calm şi cald încercând să afle ce se întâmpla cu mine. Am stat de vorbă vreo 15 minute. N-am să vă spun în ce a constat discuţia noastră însă pot să vă spun că m-am întors ca un sportiv gata de luptă după ce a fost îmbărbătat de antrenorul său în vestiar.
Pe tot parcursul filmărilor l-am simţit ca un partener care mă susţine mai degrabă decât un şef care dă directive.
Cum crezi că te-au ajutat anii petrecuţi în UNATC să joci rolul lui Mateo? Există nişte profesori care te-au influenţat? Care a fost experienţa cea mai importantă din anii de facultate ce te-a ajutat aici, în primul tău film de lungmetraj?
Facultatea a fost foarte importantă în formarea mea ca actor. Acolo am făcut primii paşi spre personaj şi joc. Am învăţat ABC-ul actoriei, cum s-ar zice. Lucrul la scurtmetrajele făcute împreună cu colegii de la imagine sau regie film m-a învăţat primele elemente despre actoria de film, jocul în faţa camerei şi cu ea şi date tehnice care au însemnat timp câştigat pe platoul de filmare pentru toată echipa.
Cu ce regizori români de film ai vrea să lucrezi pe viitor? De ce?
N-aş vrea să ţi se pară ciudat, dar n-am preferinţe în momentul de faţă. Tot ce pot să vă spun este că îmi doresc să fiu distribuit şi să am roluri care să mă provoace şi să mă dezvolte.
Cu toate astea, de-a lungul timpului am avut propuneri sau probe la care aş fi putut să merg, dar am refuzat pentru că, deşi îmi doresc mult să joc, am câteva criterii de selecţie şi nu sunt dispus să fac orice. Cred într-o igienă a actorului şi a imaginii sale faţă de care trebuie să fii foarte serios.
Crezi că experienţa din teatru te ajută să faci film? Cum? De fapt, spre ce eşti mai înclinat – spre teatru sau spre film?
Da, cred că experienţa din teatru te ajută să faci film, dar e foarte bine folosit aici verbul „ajută”. Spun asta pentru că într-adevăr îţi foloseşte, dar nu poţi juca în faţa camerei la fel ca în faţa unei săli de teatru. Se cer mijloace diferite, chiar dacă nu în totalitate.
Un gros-plan este echivalentul unei distanţe de 30 de centimetri între actor şi spectator. Cât de des se întâmplă asta la teatru? Şi când ai spectatorul atât de aproape prin intermediul obiectivului, evident că un joc realist este mult mai minimal decât la teatru unde distanţa începe de la câţiva metri şi creşte spre fundul sălii şi trebuie să vadă ce exprimă faţa ta chiar şi cei din ultimul rând. Iar în acest caz gesturile vor fi mai largi, vocea mai impozantă şi mai penetrantă. Deci, deşi este vorba despre aceeaşi artă a impersonării, mijloacele sunt mai mult sau mai puţin diferite, în funcţie de efectul dorit.
Un spectactor care, după ce vede filmul, ar vrea să te vadă şi la teatru – unde poate merge?
În momentul de faţă duc lipsă de proiecte pe teatru. Am un singur spectacol găzduit de TNB la sala Atelier, se numeşte Biloxi Blues, în regia profesorului nostru, actorul Mircea Rusu, şi un altul care se numeşte Nefericiţii, regizat de Szuszana Kovaci, pentru care însă, în ciuda faptului că l-am jucat cu succes şi în ţară şi în străinătate, încă nu s-a găsit un „cămin”, o casă a teatrului în Bucureşti.
Am însă mici roluri în alte filme de lung metraj, unul dintre ele fiind la Nae Caranfil, în Closer to the Moon, şi trei producţii americane.
***
