Foreboding
Ultimul film al japonezului Kiyoshi Kurosawa, Foreboding, punct de atracţie pentru fanii horror, prezentat în secţiunea Panorama, începe bine dar se prăvăleşte rapid. Ezotericul Pulse m-a fascinat acum mulţi ani, dar Foreboding pare mai degrabă rezultatul unei crize de idei. Prima jumătate de oră e plină de fiori reci şi pusă în scenă tacticos şi rafinat, cu atenţie la decor, în cadre lungi şi mişcari de cameră discrete. Intriga ce se întrezăreşte, un fel de “demoni printre noi”, se dovedeşte a fi înşelătoare, acest nou thriller (ezit să-l numesc horror) nipon virând spre un fel de “Invasion of the Concept Snatchers”. Da, exact cum sună: extratereştri cu gazde umane (şi în particular unul, care ia corpul unui doctor) vin la invazie şi fură “concepte” pentru a înţelege rasa umană, în urma procesului “donatorul” fără voie rămânand fără înţelegerea noţiunii respective.
Acum, desigur, vă puteţi întreba cum naiba furi o chestie atât de vagă precum un concept (că nu e nici informaţie, nici emoţie). Nu am un răspuns, dar se fură concepte de familie, trecut, viitor, frică (cum furi “trecutul” din mintea cuiva? Apropo, ni se atrage atenţia că nu e totuna cu amintirile). Oricum, nu că asta ar fi problema cea mare, un concept absurd putând evolua distractiv atâta timp cât există idei, dar Kurosawa aruncă cu “tot ce are”, inclusiv cu viziuni apocaliptice (ce-i drept, destul de sinistre) şi cu tema unei “alese” ce se dovedeşte imună la extraterestrul cu halat alb, fără ca unicitatea ei să joace vreun rol în film (şi nu e singurul caz). Noroc cu câteva momente de umor negru, altminteri Creepy, după care nu m-am înnebunit, arată ca o capodoperă faţă de acesta.
Museo
Museo, noul film al lui Alonso Ruizpalacios, câştigătorul premiului pentru debut la Berlinala din 2014, este unul din cele mai reuşite din competiţie, o reconstituire ambiguă a jafului de la Muzeul de Antropologie al Mexicului din 1985. O “imitaţie a originalului” (după cum se autoprezintă), filmul combină coerent elemente de heist movie (inclusiv o memorabilă spargere, cu acetonă, fire de cupru şi cabluri electrice în recuzită) şi dramă cu tineri rebeli, aici doi studenţi perpetui la medicină veterinară. Juan e un socialist răzvrătit împotriva consumerismului crescând din mijlocul anilor ’80, iar prietenul său cel mai bun, Benjamin, îl urmează practic pretutindeni, înghiţindu-i ocazionalele abuzuri. Structura de heist movie e scurt-circuitată de eşecul de a vinde prada iar Juan, mintea şi motorul din spatele jafului, se prezintă din ce în ce mai mult ca un neinsprăvit abuziv, fără nimic eroic în puseurile sale anti-capitaliste (cea mai probabilă motivaţie din spatele gestului său fiind revolta faţă de expunerea la un muzeu a unor artefacte esenţiale culturii mexicane, multe din ele smulse din locul de origine împotriva dorinţei localnicilor).
Ruizpalacios mai adaugă o dimensiune filmului său, îndepărtându-se de faptele şi personajele reale: autorii jafului au fost Ramon Sardina Garcia şi Carlos Perches Trevino şi au fost prinşi abia în 1989, lăsând în incertitudine anumite date despre personajele sale – să fie nişte exponenţi (în beatitudine) ai unei ideologii perdante dinspre finalul Războiului Rece ? Museo merită văzut.
Nu mă atinge-mă
Lungmetrajul experimental de debut al Adinei Pintilie, Nu mă atinge-mă, este ambiţios şi unic în felul lui, deşi nu într-un sens cu adevărat interesant. Aşa cum e făcut, pare mai degrabă rezultatul unei documentări despre anumite forme de terapie, personale şi de grup.
Efasând graniţa dintre realitate şi ficţiune, Pintilie îşi pune actorii (printre care Tómas Lemarquis din Noi albinoi) să se “descopere pe sine” interacţionând unii cu alţii în medii mai mult sau mai puţin intime (prin destăinuiri, experimente ce ţin de psihoterapie, experienţe sexuale, printre care şi o orgie într-un club de sex S&M). Pintilie recunoaşte potenţialul experimentului său în direcţia voyeurism-ului şi meritul ei principal este acela că forţează această invitaţie spre voyeurism, mergând către limitele a ceea ce ar putea fi considerat “comfortabil”, cu atât mai puţin atrăgător (unul din personaje e minion şi diform din naştere, nu se poate deplasa şi are defecte de vorbire, însă se deschide întrutotul faţă de regizoare şi faţă de Lemarquis).
Decorul e tipic de “film experimental”, redus la esenţial şi predominant monocrom, iar camera de multe ori reliefează în gros-plan extrem corpul, pielea personajelor (deci deschidere totală, lipsă de ascunzişuri, dezinhibare). Dar Pintilie rămâne blocată în experimentul ei (auto)terapeutic, iar ceea ce trebuia să fie un experiment revelator (despre intimitate, relaţii, fizic) e redus în principal la locuri comun-previzibile ale terapiei. Îndrăzneţ, dar mai degrabă steril.
