*Premiera serialului: în seara asta, la HBO România, de la ora 20.00.

După ce istoria Tudorilor şi a lui Henric al VI-lea a ajuns la sfârşit, aceeaşi echipă a trecut la o altă dinastie istorică plină de infamie: clanul Borgia. Povestea începe în 1492, atunci când moare Papa Inocenţiu al VIII-lea, iar Rodrigo Borgia (un Jeremy Irons care joacă cu câteva clase peste ceilalţi) începe să tragă de sforile necesare pentru a deveni suveran pontif. Principalul mijloc: simonie, aka trafic cu bunuri spirituale, sfinte – inclusiv poziţii de putere în ierarhia catolică.

Genericul noului show (lansat în aprilie în Statele Unite) este la fel de frumos cum ne-au obişnuit producţiile Showtime şi HBO: tablouri renascentiste, animate, pline de furie sau chiar de violenţă – o înjunghiere este doar unul dintre exemple. Toate imaginile, pătate cu sânge. Cam asta e esenţa serialului: oameni frumoşi care comit acte violente, o scenografie şi un cumul de costume complexe, strălucitoare, construite minuţios.

Pe cei din familia Borgia îi vezi ca pe un personaj colectiv: ambiţioşi, puţin sociopaţi – în sensul că nu au remuşcări – şi feroce de loiali faţă de ai lor, la naiba cu toţi ceilalţi. Cesare, fiul cel mai mare al lui Rodrigo (cunoscut ca atare de toată Roma, în ciuda faptului că tatăl lui e cardinal – de altfel, la un moment dat, toţi cardinalii recunosc că au copii, inclusiv Papa Inocenţiu) are daddy issues: şi el e cleric, însă-şi doreşte o viaţă de soldat. Dar tatăl lui îi spune că soarta sa este să devină un prinţ al bisericii. Sora lui Cesare, Lucrezia, cu care acesta are o relaţie semi-incestuoasă (sau chiar complet incestuoasă, bănuiesc că vom afla mai târziu), e foarte frumoasă, dar actriţa, Holiday Granger, nu-mi transmite mare lucru. Ar mai fi şi Juan Borgia, care e cam prostănac.

Singurul actor din serial (de la începutul lui, mai exact) care se ridică la nivelul lui Irons este Colm Feore, cel care-l joacă pe Cardinalul Giuliano Della Rovere, principalul contracandidat la scaunul papal şi cel care-l consideră pe Rodrigo un geniu organizatoric şi, pe bună dreptate, un mare corupt.

Dar substratul este marea lipsă a serialului. Da, tema mare ar fi ce faci pentru a obţine cât mai multă putere şi, ulterior, pentru a o păstra în mâinile tale, iar în perioada respectivă, nu exista om mai puternic decât liderul lumii puternice.

Însă ideea acestei teme nu e de ajuns pentru a o ilustra, atunci când deteşti cam toate personajele, când nu găseşti pe nimeni de care să te simţi ataşat sau pe care să-l înţelegi. Familia Borgia e un serial cam superficial, poleit dar cumva sec, un fel de plăcere vinovată, însă nici atât, pentru că te cam plictiseşti destul de rapid.

Umorul din serial consistă în multe glume cu Dumnezeu. Când Cesare i se spovedeşte Papei Alexandru al VI-lea (numele de scenă al lui Rodrigo Borgia), el îşi mărturiseşte păcatele, iar tatăl lui îi spune că Dumnezeu ne va plăti de zece ori mai mult, faţă de mita pe care au dat-o, dar şi că Dumnezeu îl va proteja pe unsul lui. Iarăşi, atunci când Papa aproape este asasinat la puţin timp după ungere, iar asasinii sunt omorâţi de Cesare, acesta spune că Dumnezeu îi va răzbuna. La care Rodrigo îi răspunde: Îl vom ajuta şi noi.

Anumite bucăţi din partitura lui Irons sunt jucate de el în cheie umoristică, precum cea în care este verificat de un preot la organele genitale, pentru a confirma că Papa este bărbat. Acest fel de momente sunt puse în contrast cu cele în care noul Papă este cuprins de evlavie, la ungerea lui, dar şi în momentul în care îi spune amantei sale pe termen lung – şi mama copiilor lui – că de acum va fi alături de ea doar în spirit, nu şi carnal.

Familia Borgia nu e un serial din care să mă aştept să învăţ prea multă istorie. Rodrigo Borgia cel original era mult mai corpolent decât arătosul Irons, de exemplu. Nici nu mă aştept la o dramă de caractere cu prea multă subtilitate. Avem parte de momente în care porumbeii şi maimuţele sunt folosite metaforic. Porumbelul este un simbol al purităţii dar, în mâinile celor din clanul Borgia, este un mesager al corupţiei, spune Cesare. Mă aştept însă la o distracţie superficială, glossy şi ocazională – cel puţin din partea mea.