„Oraşul Victoria ar trebui să fie un muzeu al comunismului”

Victoria, oraşul-dormitor ridicat de la zero în comunism, în jurul unui combinat chimic, este subiectul unui documentar omonim difuzat în premieră de postul HBO joi, 30 septembrie, de la ora 20.00. Filmul regizat de Adi Voicu şi Ana Vlad şi produs de Mandragora s-a conturat în timpul documentării pe teren pentru o altă producţie, Metrobranding, despre mărcile celebre ale Epocii de Aur.

„La Victoria am ajuns crezând că acolo se fac anvelopele Victoria. S-a dovedit că nu e aşa, însă ne-a impresionat foarte mult oraşul, pentru că era complet izolat, la vreo 10-12 kilometri de drumul principal, şi oprit în timp. Cum zicea Adi Voicu, ai senzaţia că ai mers cu maşina timpului, te trezeşti că eşti în anii 60-70. Aceleaşi magazine, aceleaşi clădiri, până şi oameni îmbrăcaţi ca atunci”, povesteşte Ana Vlad.

Numită iniţial Ucea Roşie, localitatea din Munţii Făgăraş a fost inventată de comunişti în 1949, pentru a susţine combinatul chimic ce producea îngrăşăminte şi metanol. O parte a fabricii a fost preluată de câţiva ani de americani, care produc aceleaşi substanţe chimice şi poluează puternic oraşul.

„Viaţa este mai importantă decât informaţia”

Demersul celor doi cineaşti este însă mai degrabă estetic decât informativ, Victoria excelează în rafinamentul observaţiei, în sensibilitate şi umor. Stilul nu e cel al documentarului clasic, cu intervenţii în faţa camerei, interviuri sau voice-over – regizorii au tăiat la montaj tot ce ţinea de acest registru. Personajelor din Victoria le-a fost lăsată camera în preajmă atât cât să se împrietenească cu ea, să se simtă în largul lor. Discuţiile banale, tăcerile şi gesturile lor au suficientă putere de sugestie încât să-ţi arate cum e să trăieşti în Victoria. „Viaţa este mai importantă decât informaţia, pentru noi. Momentele în care ni s-au oferit informaţii în mod direct sunt tăiate, le-am preferat pe cele trăite”, adaugă şi Adi Voicu. „Niciodată nu i-am rugat să fac ceva special pentru noi, pentru cameră. Şi am refuzat ideea de voice-over şi de interviu este că ne-am propus să observăm foarte mult şi să înţelegem”, îl completează co-regizoarea.

Au căzut la montaj, din motive care ţin de stil şi de coerenţă, şi interviurile cu directori sau foşti angajaţi ai combinatului chimic. „Am filmat în ambele hale, şi în cea preluată de americani, unde se produc aceleaşi chestii ca pe vremuri, şi în cea părăsită. Dar ambele sunt în alt stil, sunt interviuri cu directori despre poluare. Se poate face o investigaţie pe tema asta, e foarte interesant ce se întâmplă acolo din punct de vedere jurnalistic. Dar pe noi ne deturna de la ce ne-am propus iniţial. Avem, în caz că este cineva interesat, acele filmuleţe”, explică Ana Vlad.

Victoria e frumoasă în interior, în casele oamenilor, şi cenuşie pe dinafară. Asta i-a impresionat şi pe cei doi realizatori. „Există un mare contrast în oraşul acesta, construit de la zero în jurul fabricii. Oamenii aduşi din toate părţile acolo sunt foarte calzi, interioarele sunt foarte primitoare, faţă de exterioarele reci şi cenuşii. De aceea ne-a şi plăcut să filmăm iarna, pentru a accentua contrastul acesta”, explică Ana Vlad.

Documentarul pare însă că vorbeşte despre orice alt oraş de provincie din România, are un aer impersonal, simbolic, ceea ce poate fi luat drept defectul sau, dimpotrivă, câştigul lui. Victoria e România de provincie post-comunistă, mai degrabă decât istoria personală a unui oraş ridicat pentru colonişti şi uitat de vreme.

„Există un tip de turism care s-ar preta genului acesta de oraş”

Decupate separat, unele scene sunt memorabile, în special prin umor şi imagine. Una ar fi cea în care directorul liceului şi câţiva profesori, printre tăceri încurcate, iau la rost trei elevi despre rostul vieţii lor, ţinuta de şcoală şi profunda ingratitudine „pentru bunicii care vor să-i facă oameni”. („Asta ţi-e uniforma de şcoală?” „Nu”. „Dar care? Cum se vine la şcoală?”. „Cu sacou şi cămaşă…?”. „Şi? Unde le porţi? După ora două, la tine-acasă?”). O alta e chiar cea de început, cu un vânător şoptind în cameră despre speranţele pierdute ale Victoriei, în timp ce pe fundal câinii gonesc „un urs sau un cerb” („la căprioară câinele schelălăie”).

Din cauza sărăciei, în Victoria se fură mult; o aflăm de la un vânător care îşi ţine medaliile obţinute în comunism pentru trofee într-o casetă bine ascunsă. Casa e înţesată de coarne, colţi şi blănuri de vulpe şi urs (până şi pe spătarul scaunului) pe care soţia le aspiră înainte de masă. Finalul e magistral: un istoric cu morgă perorează despre populaţie şi popor, aspiraţii civice şi cetăţenie europeană, în Casa de Cultură a Sindicatelor, la o expoziţie încropită despre Epoca de Aur, în faţa victorienilor care se simt oricum, numai victorioşi nu.

„Pare fără speranţă oraşul. Dar eu cred că dacă s-ar face un festival în halele vechi ale fabricii sau dacă oraşul s-ar păstra ca un fel de muzeu al comunismului, ar fi o şansă pentru el. Există un tip de turism care s-ar preta genului acesta de oraş. Să pretinzi că eşti altceva nu se poate, ar trebui să-l razi şi s-o iei de la zero, de aceea mai bine speculează ce ai. Să vină turiştii să stea în blocul acela aşa cum e, în hotelul acela comunist, să vadă Casa de Cultură, fabrica, chiar în mirosul acela insuportabil de chimicale. Ştiu că există chiar un oraş în Polonia care face genul acesta de turism, pentru că mergând acolo ai ce învăţa”, propune regizoarea Ana Vlad.

Filmările la documentarul Victoria au durat 40 de zile, nu consecutive, ci adunate în 6 luni. Echipa intenţionează să facă şi o proiecţie specială în Casa de Cultură din Victoria, pentru locuitorii oraşului. Cei doi realizatori, Adi Voicu şi Ana Vlad, au absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti în 2005, respectiv 2006, şi au lucrat împreună şi la documentarul Metrobranding, care va fi lansat cel mai probabil în iarnă.

.