„La filmare am avut 2500 de euro, din care am cumpărat mâncare şi casete. Restul l-am obţinut pe prietenie”

0
194

Dacă vă trece prin cap să faceţi un film cu micile voastre rezerve şi cu un grup de prieteni, aflaţi că n-ar fi imposibil ca el să ajungă chiar într-un festival şi să ruleze apoi la cinema. Burta balenei, de Ana Lungu şi Ana Szel, aşa a pornit, ca proiect al unor prieteni care voiau să surprindă viaţa lor la 30 de ani. Filmările au avut loc cu un buget infim, iar formula de succes a fost „pe prietenie”. În plus, Cristi Puiu a citit scenariul şi i-a încurajat să-l filmeze, iar Corneliu Porumboiu a văzut o variantă de montaj şi a decis să-i sprijine în faza de postproducţie.

Intriga este simplă: Ana are 30 de ani şi locuieşte cu părinţii. Profitând de un weekend fără ei, îşi cheamă prietenii la un film. Între timp, constată că şi-a pierdut telefonul, ceea ce o împiedică să afle dacă tipul cu care avusese o aventură cu o seară înainte o sună sau nu. Dar presupusul hoţ al telefonului începe să dea mesaje.

De vineri, 25 noiembrie, Burta balenei poate fi văzut la Cinema Union. Proiecţiile sunt programate până pe 5 decembrie.

Interviu de Gabriela Filippi

Pe genericul de final este scris „un film de Ana Lungu, Ana Szel, Alexandru Paul, Andrei Enache, Iulia Lazar, Marius Olteanu, Saşa Paul Szel”. În ce a constat contribuţia voastră efectivă în realizarea filmului?

A.L.: Scenariul şi regia ne aparţin. Însă, fiind în parte improvizat, considerăm că filmul este rezultatul unui efort colectiv.

A.Sz.: Adică autorul se delimitează mai complicat în filme de felul acesta, în care actorul nu doar joacă; şi nici nu e vorba numai de improvizaţie. Noi, în situaţia aceasta, am pornit de la niste persoane reale, care şi-au jucat propriul rol, dar într-o poveste fictivă plauzibilă. De aceea, am considerat această formulă mai potrivită contextului.

Atunci, în ce măsură aţi respectat scenariul iniţial?

A.L.: S-a adăugat foarte mult; multe replici, pentru că ritmul de vorbire în momentul în care filmezi aşa cum am filmat noi, când conversaţiile se desfăşoară cât mai natural şi mai firesc, este mult mai dens decat în mod obişnuit în filmele de ficţiune..

A.Sz.: Am avut însă nişte teme şi nişte situaţii în scenele de improvizaţie, pe care le-am urmărit. Firul scenariului a existat pe dedesubt, chiar dacă am avut tot felul de variaţiuni, am improvizat şi am experimentat diferite lucruri.

A.L.: Ca fir narativ am pornit de la întâmplarea cu telefonul, pe care am încercat să o structurăm dramaturgic.

Interpreţii pe care i-aţi folosit sunt cu toţii neprofesionişti?

A.Sz.: Iulia este singura actriţă, Andrei şi Marius nu sunt nici ei străini de domeniu, fiind regizori amândoi. Singura care nu mai jucase înainte am fost eu.

A.L: Cred că formula aceasta a funcţionat destul de bine pentru că actorii au fost foarte deschişi. În plus, ne-am propus ca filmul să aibă şi o calitate documentaristă: să înregistrăm felul în care sunt oamenii, în care se comportă în mod real. N-a fost ca şi cum am fi inventat nişte personaje şi am fi căutat nişte actori să le joace. Am vrut mai degrabă să facem un film despre oamenii din jurul nostru, despre lucrurile pe care le cunoaştem şi lucrurile care ne preocupă.

Situaţia care stă la baza scenariului este una schematică, care să vă lase libertatea să construiţi o lume în jurul ei…

A.Sz. O lume este, poate, prea mult spus. Am vrut să arătăm momente între oameni aşa cum sunt ele în mod normal, oarecum cretine. Adică, dacă te detaşezi puţin de situaţie, ajungi să vezi lucrurile pe care le faci şi pe care le spui ca pe idioţenii. Dar aşa ne comportăm în mod firesc, în general, atunci când suntem împreună; lucrurile nu au un curs.

A.L. Chiar din contră: am păstrat în film toate lucrurile care se repetă, redundanţe, plictiseli, timpi morţi.

Tinerii din filmul vostru, la treizeci de ani, par nehotărâţi şi imaturi. Este viziunea voastră asupra vârstei?

A.L.: Asta cred că e valabil, probabil mai accentuat în cazul nostru, dar lucrul acesta se întâmplă în general aici. Şi spunând asta, mă gândesc la mulţi oameni de treizeci de ani pe care-i cunosc.

A.Sz.: Pragmatic vorbind, eu trăiesc întreţinută de părinţii mei, care aşteaptă de la mine ceva mai bun şi, în fine, speră – pentru că au investit mult în educaţia mea – că ori o să mă mărit, ori o să se întâmple ceva cu mine. Şi locuiesc într-un cocon, unde am probleme mai mult sau mai puţin grave. Problemele de supravieţuire sunt, pe de o parte, acoperite de părinţi, dar pe de altă parte, libertatea de a trăi cum vrei este condiţionată de relaţia cu ei. Pentru mine, momentul filmului a coincis cu cea de-a doua mea plecare definitivă din casa părinţilor mei, la vârsta de 31 de ani.

Aveţi o explicaţie pentru această situaţie în România?

A.Sz.: Una din cauze este sărăcia. Familia este o soluţie mai practică din punct de vedere economic. Adică, de exemplu, e mai simplu şi mai ieftin să se gătească pentru cinci oameni, decât ar fi pentru fiecare în parte să facă asta. Atunci, cred că lucrurile astea te ţin aproape, din necesitate, rezultatul fiind că petreci fiecare zi împreună, iar timpul pe care îl petreci împreună devine în realitate mai important decât motivele care te împing la asta.

Încercaţi prin filmul vostru să găsiţi o morală sau un sens acestui fapt social?

A.Sz: Nu, filmul nu are un sens în felul acesta; nu are o teză. Am încercat în primul rând să restituim ceva personal printr-o gramatică inteligibilă, un scenariu care urmăreşte aproximativ etapele clasice ale scenariului şi nu ne-am propus să afirmăm ceva, ci să-i înfăţişăm doar pe oamenii ăştia, care suntem noi şi oamenii din jurul nostru. N-am intenţionat să generalizăm.

M-a nedumerit titlul filmului vostru…

A.Sz: Titlul filmului face referire la casa părinţilor, ca spaţiu protejat, dar şi restrictiv. Este cumva un timp care e conţinut în interiorul spaţiului respectiv.

Cum aţi ajuns la soluţia folosirii în exclusivitate a cadrelor lungi şi a camerei fixe?

A.L.: Când am scris scenariul şi ne-am apucat de filmare, n-am avut o concepţie clară a felului in care voiam să filmăm. La forma aceasta am ajuns la filmare, mai întâi dintr-un motiv practic: la scenele care conţineau improvizaţie nu puteam anticipa ce se va întâmpla în cadru. Am ales această formula la secvenţa cu prietenii, dupa care am căutat să urmărim o coerenţă stilistică şi am revenit la secvenţele de la început care iniţial fuseseră filmate cu camera din mână.

Se simte în filmul vostru caracterul acesta spontan. De aceea voiam să aflu cum s-au desfăşurat filmările. Care a fost bugetul filmului?

A.Sz. La filmare am avut 2500 de euro, din care am cumpărat mâncare şi casete. Restul lucrurilor le-am obţinut pe prietenie.

Apar pe generic nume ale unor regizori foarte cunoscuţi la momentul de faţă în cinema-ul românesc: Corneliu Porumboiu şi Cristi Puiu. În ce fel v-au ajutat ei?

A.L. Concret, Cristi ne-a ajutat înainte de a începe filmările. I-am dat să citească scenariul şi ne-am întâlnit de câteva ori să discutăm pe baza lui. Ne-a încurajat să începem lucrul la film şi asta a fost foarte important.

A.Sz: De la Cristi am învăţat foarte mult. Amândouă am lucrat la Moartea domnului Lăzărescu, (de acolo ne şi ştim) şi după aceea şi la alte proiecte. Cristi este un om pasionat de film care insuflă această pasiune şi celor din jurul lui. După terminarea filmărilor, Corneliu a văzut o variantă de montaj şi s-a oferit să ne ajute, devenind producător. Cheltuielile de postproducţie au depăşit cu mult bugetul iniţial al filmului.

A.L. Datorită sprijinului său generos, am reuşit să finalizăm proiectul.

Totuşi, nu există o piaţă pentru filmul independent autohton…

A.Sz.: Noi nu ne-am pus problema asta. Pentru că nu am avut o miză concretă atunci când am realizat filmul – ştiam doar că vrem să-l facem – n-am avut nicio grijă faţă de vizionarea şi judecarea lui ulterioară, am fost relaxaţi din punctul acesta de vedere. Pe de altă parte însă, nu a fost simplu. Tot procesul a fost foarte complicat şi solicitant. Pentru filmul acesta am avut mai mult un instinct decât o viziune. A fost ceva foarte fragil şi foarte personal. A fost pornit dinăuntru şi controlat mai degrabă cu simţire decât cu profesionalism.

***

Producţia 42 km Film şi Umbrela Film are 64 de minute şi rulează de vineri, 25 noiembrie, la Cinema Union. Selecţii: Locarno, secţiunea Cineasti del Presente (2010), Vancouver IFF (2010), Sarajevo Film Festival (2010).

Programul proiecţiilor:

  • Vineri, 25 noiembrie, ora 19:00 (premieră)
  • Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 20:00
  • Duminică, 27 noiembrie, ora 17:00
  • Luni, 28 noiembrie, ora 13:00
  • Marţi, 29 noiembrie, ora 13:00
  • Miercuri, 30 noiembrie, ora 16:00
  • Joi, 1 decembrie, ora 19:00
  • Vineri, 2 decembrie, ora 19:00
  • Sâmbătă, 3 decembrie, ora 19:00
  • Duminică, 4 decembrie, ora 19:00
  • Luni, 5 decembrie, ora 19:00

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here