CORESPONDENȚĂ DE LA CANNES. La Cannes, premiile au fost date și primite, petrecerile tocmai s-au terminat. Așa cum vă povesteam zilele trecute, printre marii favoriți se numărau Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan și Mr. Turner al lui Mike Leigh, care au și câștigat premii. Am reușit să văd Winter Sleep sâmbătă dimineața, Mr. Turner însă nu, din păcate.

Winter Sleep e un film foarte puternic. Pe scurt, e povestea unui fost actor, Aydin (Haluk Bilginer), proprietar al unui hotel (Othello) undeva în munții Capadociei, care speră să scrie istoria teatrului turc, însă publică între timp mici articole în care analizează diferite aspecte socio-culturale, într-o manieră nu neapărat filosofică, însă cu substrat. În trei ore și un sfert, Ceylan trasează, prin imagini cuceritoare și dialoguri ample și profunde, raporturile lui cu cei din jur. De la sora sa Necla (Demet Akbag), divorțată și mutată recent cu ei, la soția Nihal (Melisa Sozen), tânără și retrasă, defulând sentimentele reprimate în căsnicia lor, și relația cu sătenii și chiriașii care nu își plătesc chiria la timp din motive vădite de sărăcie. Ăsta e rezumatul rezumatelor.

Scenariul e scris de Ceylan și soția sa și, așa cum a mărturisit la conferința de presă de după câștigarea Palme d’Or-ului, e bazat pe o povestire de Cehov, dar a fost scris și rescris de atâtea ori, încât și-a pierdut legătura directă cu Cehov, însă nu și miezul, speră el. Filmul te acaparează cu totul. Uiți că există o altă lume în afară de cea de pe ecran. Relațiile dintre personaje sunt complexe, resentimentele și ele puternice, iar tăcerea și tonul scăzut cresc suspansul și intensitatea momentului (pe alocuri, m-a dus cu gândul și la Bergman). Premiul l-a luat prin surprindere, a declarat Ceylan la conferință, însă e aproape singurul, dat fiind că poll-urile criticilor îl dădeau câștigător fie pe el, fie pe Andrei Zvyagintsev, cu Leviathan.

„De data asta, sunt mireasa”

Timothy Spall (cunoscut publicului larg din Harry Potter), a fost sincer emoționat de premiul câștigat pentru rolul pictorului romantic J.W.M. Turner din filmul lui Mike Leigh. „Toată viața mea am tot jucat roluri principale, cam la 6 ani făceam unul, însă eram mereu domnișoara de onoare. Mă obișnuisem să nu mă aștept la nimic. De data asta însă, sunt mireasa. Premiul e la fel de mult al meu pe cât e al lui Mike Leigh, regizorul pe care îl respect cel mai mult și cu care am lucrat la atâtea filme fantastice. Cu doi ani înainte să începem să lucrăm la film, m-a rugat să mă apuc de pictat”, a povestit la conferință. „De-abia aștept să îl joci pe Balanchine și să te apuci de balet!”, i-a dat replica râzând Henri Béhar, faimosul moderator de la Cannes. „N-o să vrei să revezi filmul ăla a doua oară, mai ales cu mine îmbrăcat sumar”, i-a răspuns Spall.

„Doamne, îmi cer scuze pentru discursul de la premiere”, le-a spus celor prezenți la conferința de presă. „Nu vreau să fiu acuzat de sentimentalism. Ce spun acum e foarte sincer”. La gală, emoția i s-a resimțit puternic, telefonul în care își notase câteva idei a cedat între timp, căci sunase în timpul decernării, iar bateria îi era aproape moartă. A sunat însă din nou: „I got voicemail!”. „Acum 17 ani trebuia să fiu aici cu Mike, însă am avut tupeul să mă îmbolnăvesc de leucemie, iar după am avut tupeul să și trăiesc. Iar azi de dimineață eram încă în nordul Olandei într-o barcă împreună cu soția, cu mâna plină de grăsime încercând să ung barcă, când m-au sunat să vin la Cannes. Noroc că soției mele îi iese să facă un bagaj pentru o călătorie în Noua Zeelandă în trei minute, așa că iată-mă. Sunt atât de emoționat! Știu că lucrurile astea se tot zic, însă sunt atât de adevărate”, a adăugat Timothy Spall, pentru care vor urma, cu siguranță, și alte premii.

Xavier + Jean-Luc

Știrea cum că cel mai în vârstă regizor, Jean-Luc Godard (83 de ani), alături de cel mai tânăr din competiție, Xavier Dolan (25), au luat premiul ex-aequo al juriului a făcut deliciul ediției. Că Godard nu a venit la Cannes se știe. Premiul i-a fost înmânat, așadar, producătorului filmului Adieu au langage, Alain Sarde. „Și ai vorbit cu el?”, l-a întrebat moderatorul la conferința de presă. „Nu. Dar cred că a aflat. O să vorbesc cu el mâine. Și știu că premiul nu-i va revoluționa viața. Însă mie îmi dă curaj să continui. Vreo întrebare în sală?”, li s-a adresat Behar jurnaliștilor prezenți. Zero. Producătorul a zâmbit, a luat premiul și a plecat.

Xavier Dolan, le chou chou de Cannes (deci nu m-am înșelat), zâmbitor și emoționat, a spus că premiul lui e pentru cei ce se hrănesc cu vise, cei care au curajul să viseze departe, e pentru generația lui. „Doamnelor și domnilor, nu mulți pot susține că au împărțit un film cu Godard”, l-a introdus Béhar la sosirea în sală. „Fiecare dintre noi caută libertatea în cinema, însă în maniere diferite. Iar eu mă întreb constant dacă nu sunt prea tânăr, că nu am decât atât, și nu am făcut decât atât. Acum, aceste sentimente s-au pulverizat”, a mărturisit Dolan.

„Eram la Paris și luam micul dejun cu o fostă prietenă când a sunat telefonul, în timp ce ea tocmai îmi povestea ceva extrem de palpitant, și am întrebat dacă pot să sun mai târziu”, și-a început declarația Bennet Miller, premiat pentru regia lui Foxcatcher. „În primul rând, cine e femeia asta?, l-a întrebat un jurnalist. „E căsătorită acum”. „Faptul că tu ai câștigat premiul pentru regie la Cannes tocmai a schimbat însemnătatea acestui detaliu…”. Printre altele, Miller a mai spus: „Nu mai vreau să fac nici un film fără Marc Ruffallo în el”.

Julianne Moore a lipsit de la gală, ar fi avut multe de spus despre un rol atât de complex precum cel din Maps to the Stars.

Ceremonia de închidere e urmărită de jurnaliști, în mod tradițional, pe ecranul dintr-o sală alăturată celei în care are loc. Însă n-a prea fost chip s-o urmărești. Când era pe punctul să înceapă, ecranul s-a întunecat, sonorul nu mai funcționa, iar fluierăturile celor nervoși au făcut cvasi-imposibilă atmosfera. Așa că poate mi-au scăpat câteva premii… Știu că nu am apucat să scriu de Party Girl, care a luat și premiul Un Certain Regard, Prix d’ensemble și Camera d’Or.

„Când eram mică, mama mea era o party girl. Și mă cara cu ea pe peste tot îmbrăcată cam ciudat. Prin urmare, eu mergeam mereu cu câțiva metri în fața ei și cu cât urla mai tare după mine, cu atât mai mult mă îndepărtăm. Acum, împreună cu prietene de circa 20 ani, iată-ne aici cu filmul ăsta, cu povestea mamei mele”, a spus Samuel Theis, unul dintre cei trei regizori ai filmului. Ceilalți doi sunt Marie Amachoukeli și Claire Burger. În film joacă actori neprofesioniști, a avut vizionarea pentru presă în prima zi și i-a cucerit pe mulți. E unul dintre filmele pe care regret mult că nu am reușit să le văd.

De la decernare am mai prins și bâlbâiala numelui lui Andrei Zvyagintsev, la anunțarea premiului pentru Cel mai bun scenariu. Prin urmare, regizorul rus, și l-a silabisit și articulat de câteva ori la începutul conferinței de presă pentru ca toată lumea să îl țină minte (și așa am învățat și eu să-i scriu numele din prima!).

Destul de mulți jurnaliști și critici s-au arătat surprinși de faptul că Le Meraviglie, de Alice Rohrwacher (în care joacă și românca Alexandra Maria Lungu) a câștigat Marele Premiu. Unii chiar au rugat-o pe Jane Campion, președinta juriului, să le explice alegerea. „Mulți nu au putut rezona cu personajele feminine. Doamne, cât mi-au plăcut femeile în filmul ăsta! Filmul e atât de necruțător, e foarte sincer. Dacă aș avea curajul să fiu atât de sinceră cu personajele mele, aș fi foarte mândră”, a fost răspunsul ei. Nicolas Winding Refn a mărturisit că a plâns la finalul filmului. Li s-a părut poetic și emoționant. Plus că le-a plăcut cămila.

Alice Rohrwacher, a declarat că totul a fost o surpriză: mai întâi că a fost invitată la Cannes în competiție, apoi că a venit aici și acum că a fost sunată sâmbătă, în Italia, să vină înapoi. Iar faptul că Sophia Loren i-a înmânat premiul a fost extraordinar. Sincer emoționată, cu greu găsindu-și cuvintele în franceză, regizoarea a lăsat destui jurnaliști descumpăniți în urmă. Sper să pot vedea filmul cât de curând.

A circulat deja știrea că Leila Hatami, actriță iraniană, membră în juriul de la Cannes anul acesta, a iscat o controversă în țara ei după ce l-a sărutat pe obraz pe președintele juriului de scurtmetraje, Abbas Kiarostami. La conferința de presă de la final, m-a îngrijorat un pic când am observat că năframa neagră de pe cap i-a alunecat de trei ori și m-a înduioșat reacția ei delicată și ușor intimidată încercând cât mai repede și mai subtil să și-o reașeze pe cap.

Așa cum ne-a anunțat moderatorul Henri Béhar la ieșirea ultimului premiat din sală: „It’s over, guys. See you next year!”. Așa să fie!