Regizorul Sergei Loznitsa are un mod abrupt şi extrem de lucid de a vedea lucrurile. E convins, de altfel, că „o abordare delicată nu atinge pe nimeni”, iar asta se simte în toate filmele lui. „Ultimul secol a însemnat o vivisecţie şi un experiment biologic. Şi, în sfârşit, spre finalul secolului, s-a reuşit crearea unei specii de oameni cenuşii, fără culoare, fără iniţiativă, fără reacţii”, spune el.

E un punct de pornire pentru cei care vor să reflecteze la violentul My Joy, un film despre Rusia de azi cu un titlu sarcastic, construit ca un puzzle, în stilul povestirilor lui Julio Cortazar. „Bucuria mea”, cu accent pe pronumele personal, e un alt mod de a spune intoleranţă, egoism, ține să sublinieze Loznitsa.

Favorit la un premiu Camera d’Or la Cannes, filmul a rulat în premieră la Bucureşti joia trecută, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Specialist în cibernetică, regizorul născut în Belarus şi crescut la Kiev a virat spre cinema în 1991, când a intrat la extrem de rigurosul Institut Cinematografic de Stat din Rusia. Este autorul unor documentare ca Today We Are Going to Build a House (1996) şi Life, Autumn (1998), premiate  în festivalurile din Europa. Au urmat, în anii 2000, The Train Stop, The Settlement, Portrait, Landscape, Factory sau Blockade (imagini de arhivă din URSS, 2005).

Timp de 11 ani, a călătorit prin Rusia şi a adunat poveşti înainte de a se încumeta la primul lungmetraj de ficţiune. „Toate istoriile din film sunt întâmplări pe care le-am văzut, întâlnit sau despre care am citit în ziare. Dar, bineînţeles, sunt ficţionalizate”, spune cineastul într-un interviu acordat Filmreporter.ro, la Cinema Studio.

Atât de violentă, kafkiană şi de fără soluţii e Rusia din filmul lui Loznitsa, încât e puţin probabil ca filmul să ruleze în ţara lui Vladimir Putin. E nevoie de o „aprobare de sus”, iar distribuitor nu există încă. „Nu am cerut nici finanţare din Rusia. Exista, oricum, o şansă foarte mică să o obţinem. Sunt cunoscut deja acolo”.

Următorul său film, al cărui fundal va fi cel de-al doilea război mondial în Belarus, va vorbi „despre soluţii umane în situaţii inumane”.

Cum aţi ajuns să lucraţi cu Oleg Mutu şi Vlad Ivanov? De ce imaginea lui Oleg Mutu?

E foarte simplu. Am văzut filmul lui Cristian Mungiu, 432, şi după aceea am început să caut pe cineva care să lucreze imaginea exact în stilul acela. Aceeaşi culoare, aceeaşi mişcare a camerei, acelaşi mod de a pune lumini şi umbre – lucru foarte important pentru mine. Apoi, cineva din echipă m-a întrebat, dacă tot vreau o imagine ca aceea, de ce nu-l contactez direct pe cel care a făcut-o? Ceea ce era evident, doar ca ideile simple vin uneori cel mai greu. Nu ştiam că, pe deasupra, Oleg mai şi vorbeşte ruseşte. I-am scris, ne-am întâlnit la Chişinău, am vorbit, şi apoi am pornit la lucru.

Şi cu Vlad Ivanov?

Căutam un actor pentru personajul acesta, primarul, şi tot asistentul de casting a venit cu ideea să încercăm cu Vlad Ivanov.

El ştia ruseşte.

Da, dar ca actor. (râde) Adică a fost dublat de un rus. Într-un an, sigur o să vorbească rusa mai bine, e un actor foarte talentat. De fapt, noi am venit prima dată în România în căutarea unei actriţe care să arate ca o ţigancă şi nu prea. Cumva între. Şi am făcut un casting, am găsit-o pe Maria Varsami, apoi l-am întâlnit pe Cătălin Dordea şi l-am luat ca asistent de regie, şi pe Vlad.

Mare parte din film se petrece iarna şi probabil filmările v-au pus ceva probleme…

Am filmat şi la -30 de grade, iar camera de filmat a îngheţat complet timp de două zile. Uneori aveam trei camere, ca să le putem schimba. A fost foarte greu, însă ne doream aşa de mult să-l facem, că am trecut peste. Am filmat 19 zile vara şi 19 iarna.

Filmul este plin de personaje secundare şi mulţi dintre actori sunt neprofesionişti, iar celor profesionişti le-am spus să taie profesionismul din ei şi să se comporte cât mai firesc, mai natural. Când în imagine apar actori neprofesionişti, ridică foarte mult nivelul aşteptărilor.

La Cannes, spuneaţi că poveştile din film sunt trăite sau auzite de dvs. în călătoriile prin Rusia. E Rusia atât de violentă şi intolerantă cum apare pe ecran?

Când aud poveşti, le şi trăiesc într-un anume fel. Nu e obligatoriu să fiu acolo. Am început să călătoresc prin Rusia în 1997 şi ultimul voiaj l-am făcut în 2008. Expediţiile astea durau cam câteva luni pe an, timp în care întâlneam oameni, trăiam cu ei, le ascultam poveştile. După aceea reflectam. Făceam un documentar. În cei 11 ani, am adunat destule poveşti încât să pot spune ceva substanţial despre ce am văzut.

Care era ideea care urma să unească toate poveştile?

Orice om ştie ce învaţă şi copiii de şcoală: cel căruia i se face un rău, va face rău la rândul său. A spus-o poetul W.H. Auden, în „1 septembrie 1939”. Toată lumea ştie ce s-a întâmplat atunci. Însă Auden a reflectat asupra războiului şi a spus atât: cel căruia i se face un rău, va face rău la rândul său. Asta este şi ideea filmului.

După Cannes, toată lumea a perceput filmul ca pe o critică la societatea rusă contemporană.

Nu-mi pasă cum au perceput unii filmul, important e cum l-am perceput eu. Dacă unii vor să creadă că umbrele de pe ecran înseamnă viaţa, e problema lor, nu a mea. Sunt doar umbre pe ecranul de cinema, care ne îndeamnă să reflectăm.

Mi-am propus să fiu atent la capitolul ăsta. Niciodată nu spun „toată Rusia”, pentru că eu nu am fost în toată Rusia, ci în anumite părţi ale ei. Nu pot vorbi despre întreaga ţară. În filmele lui Kubrick, ca de exemplu Dr. Strangelove, e vorba despre lipsa de sens şi stupiditatea politicii în ambele tabere. Asta nu înseamnă că politica este, în general, stupidă.

Nimeni nu poate trage concluzii despre cum arată şi ce se întâmplă în societatea rusească de astăzi doar după ce vede acest film. Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în jurul meu mă influenţează şi mă tulbură, iar ca rezultat am venit cu acest film în care prezint nişte întâmplări foarte puternice şi punctul meu de vedere asupra a ceea ce se întâmplă. Desigur, am intensificat, am dramatizat situaţiile, pentru că vreau să aibă un impact foarte puternic. O abordare delicată nu atinge pe nimeni.

Dacă situaţia va evolua cum cred eu, sunt sigur că va exploda în final. Finalul acestui film poate fi un exemplu despre cum se poate sfârşi o situaţie ca asta.

Şi totuşi, mulţi dintre ruşi s-au declarat ofensaţi de cum arată ţara lor pe ecran…

Sigur, întotdeauna există oameni ofensaţi, însă sunt şi ruşi cărora le-a plăcut filmul. E foarte straniu pentru mine faptul că oamenii preferă să spună „A, ai vorbit de rău despre Rusia” în loc să reflecteze la ce văd. Există două tipuri de modele de viaţă: cel civilizat, ca cel pe care îl trăim noi acum, în cinematograful ăsta din Bucureşti, conversând paşnic, fără victime. Şi există modelul necivilizat, în care oamenii îndură şi tac fără să facă nimic. Îţi trebuie o doză de curaj să vorbeşti despre toate astea, după atâţia ani de comunism. Să recunoşti că, după aproape o sută de ani de dominaţie sovietică, eşti un ratat. Că tu construieşti lucruri de care nu are nevoie mai nimeni şi că îţi iroseşti jumătate din populaţie în războaie civile. Că lucrezi la bomba atomică şi oamenii mor de foame.

De ce credeţi că poporul rus acceptă încă, deşi au experienţa dominaţiei sovietice, guvernarea lui Vladimir Putin? Anna Politkovskaia se întreba mereu în „Jurnalul” ei de ce poporul rus nu reacţionează la manipulări evidente şi la legi şi măsuri luate clar împotriva lor.

Putin a pus o mână puternică pe Rusia pentru că l-au lăsat oamenii. Sistemul social care există în Rusia acum e doar proiecţia minţilor noastre. Dacă noi credem că putem trăi aşa, astfel vom proiecta şi lumea din jurul nostru. Poţi avea şi vise mai frumoase. Depinde însă de visul a milioane de oameni să schimbi altceva. Iar oamenii de la putere sunt după chipul şi asemănarea celor pe care îi reprezintă.

Ultimul secol a însemnat o vivisecţie şi un experiment biologic. Şi, în sfârşit, la finalul secolului, s-a reuşit crearea unei specii de oameni cenuşii, fără culoare, fără iniţiativă, fără reacţii. În Rusia, liderii sunt o mare problemă. E greu să găseşti oameni competenţi care să lucreze în orice domeniu, de la un director de fabrică, la reprezentanţi în primărie sau parlament. Acesta e unul dintre rezultatele experimentului biologic. Dacă eşti bun, te vor strivi în vreun fel. Iar să te împotriveşti e greu, din cauza nivelului la care sunt menţinute educaţia, situaţia financiară, moralul.

Se varsă sânge inutil. De aceea, e foarte important să ne revizităm trecutul şi să ne gândim atent la el. Ce a fost Revoluţia, în primul rând? Nimeni nu spune că a fost vorba de un grup de mafioţi care a preluat puterea, proprietăţile, invocând o ideologie. Lenin e peste tot, are monumente, nume de străzi. Tot ce s-a întâmplat atunci a fost ca o mişcare mafiotă, care a preluat puterea şi a condus 73 de ani. Ce a fost Stalin? După noile manuale şcolare, a fost un bun manager. Există un manual recomandat de guvern în care scrie asta despre Stalin şi mai scrie că el a fost forţat de context să acţioneze cum a făcut-o.

Acum spunem că nu mai vrem aşa ceva niciodată, dar nu reflectăm cu adevărat la ce a fost în trecut. În felul acesta, istoria nu există. E doar un şir de evenimente. Punct. În acest caz, pericolul de a repeta aceleaşi greşeli este foarte mare.

Şi atunci, cum se poate ieşi din acest cerc vicios? Pare că nu există soluţii.

Ba da, există. Dacă nu repari podurile şi clădirile, se întâmplă accidente, cum au fost atâtea. Dacă nu cultivi pământul, nu ai agricultură şi din ce în ce mai puţină mâncare. Nimeni nu vrea să admită asta. Şi dacă oamenii sunt agresaţi din ce în ce mai tare, vor reacţiona la un moment dat. Nu se poate continua aşa la nesfârşit. Există posibilitatea ca presiunea la care eşti supus să-ţi deschidă mintea, să începi să înţelegi.

De aceea am făcut filmul acesta. De aceea şi alţi regizori au făcut filme similare. În orice festival rusesc, inclusiv la Soci, avem şi câteva filme despre situaţia dură din Rusia. Pentru că ne tulbură, ne deranjează.