„Dacă adoarme cineva în sală, vă rog să-mi spuneţi, ca să mă opresc, pentru că ăsta e un semn că sunt plictisitor. Marea mea angoasă e să nu fiu plictisitor şi asta e valabil şi pentru filmele mele”, şi-a început Patrice Leconte discuţia de o oră şi jumătate cu studenţii de la UNATC, care s-au urnit cu greu din sălile lor de curs către masterclass-ul cu un regizor de care auziseră vag. La 30 de minute după 14.00, ora la care fusese anunţată întâlnirea cu Leconte, sala abia se umplea, cel mai probabil la îndemnul unor profesori. Moderator a fost criticul de film Andrei Rus.
Patrice Leconte ar avea ce povesti despre regie – e la al 30-lea film şi a cunoscut, poate mai bine ca oricine altcineva în cinema-ul francez, extremele acestei meserii. Este autorul celui mai popular film din istoria cinematografiei franceze, Les Bronzés (1978), dar şi ţinta frecventă a criticilor, împotriva cărora s-a revoltat de câteva ori. „Am făcut 30 de filme până acum, toate diferite. Unele au fost filme bune, altele mai puţin bune, altele ratate. Însă indiferent cum au fost, bune sau proaste, am crezut în fiecare dintre ele”, spune Leconte, care şi-a prezentat la Bucureşti, la Festivalul Filmului Francez, cea mai recentă producţie, Voir la mer (2011).
Foarte versatil, Leconte a încercat stiluri diferite şi cei care au gustat comediile sale nu l-au recunoscut în Ridicule (César pentru Cel mai bun film şi pentru regie, în 1996), Monsieur Hire (selecţionat la Cannes în 1989) sau Dogora – ouvrons les yeux (2004). „Pentru a nu regiza toate filmele la fel, de fiecare dată când încep un nou film, îmi pun o întrebare: «Bine, pe ăsta cum îl realizez?»”.
Hollywood-ul pregăteşte remake-uri după trei dintre filmele sale: La fille sur le pont, cu Vanessa Paradis şi Daniel Auteuil, L’Homme du train (cu Jean Rochefort şi Johnny Hallyday) şi Confidences trop intimes (cu Fabrice Luchini şi Sandrine Bonnaire – prezentat la Berlin în 2004). Leconte preferă starurile pe afişele sale şi, cel mai adesea, i-a adus pe actori pe lista de nominalizări la César-uri. Printre ei, Jean Rochefort, Daniel Auteuil, Michel Blanc, Juliette Binoche, Vanessa Paradis. Cineastul se declară „de şcoală veche” – filmează întotdeauna cu o singură cameră şi este şi operator -, iar la masterclass-ul de ieri s-a revoltat împotriva unui singur coleg de breaslă: Lars von Trier, pe care-l numeşte „escroc internaţional”.
Iată fragmente din masterclass-ul lui Patrice Leconte:
Cred că am inventat genul de film care nu se uzează niciodată. Cele trei filme din seria Les Bronzés au fost difuzate la TV de câte 15 ori, cred, fiecare. Şi de fiecare dată au avut acelaşi număr mare de spectatori.
Singura regulă valabilă în cinema e asta: faceţi filme care să vă placă în primul rând vouă. Nu pierdeţi din vedere faptul că ele trebuie să placă şi publicului, dar voi sunteţi cei cărora trebuie să vă placă, întâi de toate. Sinceritatea e nepreţuită. Când un regizor nu este sincer, se simte imediat.
Este exerciţiul cel mai dificil din lume să faci un film cu două personaje într-o cameră. Este foarte limitant şi, într-un fel, astea sunt scenele care mă înspăimântă cel mai tare.
De unde vine lumina e una dintre primele întrebări pe care mi le pun când încep lucrul cu operatorul şi scenograful. Nu pot să-mi imaginez mai departe mizanscena fără să răspund la această întrebare.
În regie, încerc să nu adopt un punct de vedere banal. Mizanscena e profund legată de felul în care privim noi lucrurile. Trebuie ca privirea ta să aibă suficientă personalitate încât să aducă o perspectivă nouă asupra lucrurilor.
Am un principiu al meu, personal, la care ţin foarte mult. Am făcut filme pe care le-am iubit. Filme care mă reprezentau întru totul. Filme reuşite din perspectiva proiectului meu personal. Însă atunci când unul dintre ele nu a mers la public, chiar dacă mie mi-a plăcut, l-am considerat ratat. Scopul filmului era să placă şi spectatorilor, iar când asta nu se întâmplă, înseamnă că e ratat. Ştiu că mulţi nu-mi împărtăşesc principiul, pentru că foarte multe filme cu succes la public sunt proaste, de fapt. Însă chiar aşa proaste, fiindcă merg bine la public, ele sunt într-un sens reuşite.
Sunt un cineast foarte adaptabil, am făcut şi filme foarte scumpe, şi filme cu buget mic. Le prefer pe cele cu buget mic.
Nu m-a obligat nimeni niciodată să filmez cu staruri. Iubesc actorii şi mi se pare că e mai uşor să lucrezi cu cineva ca Daniel Auteuil. Marii actori sunt mari pentru un motiv – acela că au talent.
Am scris mai multe scenarii gândindu-mă la anumiţi actori. Asta te poate inspira, dar poate fi şi periculos, pentru că te trezeşti că eşti refuzat de actorul respectiv, după ce ai scris luni de zile cu el în minte. E ciudat, e îngrozitor chiar!
Ca regizor, trebuie să le propui actorilor lucruri noi, roluri noi. E bine şi pentru public. Pentru cel francez sau european, cel puţin, pentru că celui american îi place să-i vadă pe actori în aceleaşi roluri. De exemplu Bruce Willis joacă aproape numai în filme de acţiune. Dacă într-o zi i-aş propune un rol de librar homosexual, nu cred că o să-i placă!
Îi respect foarte mult pe regizorii care ştiu să improvizeze, dar eu nu pot să fac asta. Filmele mele sunt foarte scrise, dar scopul e să le fac să par cât mai puţin scrise.
Sunt şi regizor şi cameraman, ceea ce e foarte rar şi în Franţa. Sunt de şcoală veche, îmi place să filmez cu o singură cameră. Mai multe complică deja lucrurile şi, sincer, nu cred că mai e vorba de perspectivă în sensul acela pe care îl dăm noi regiei. E un exemplu faimos care mă înnebuneşte. E vorba de un regizor danez de care probabil aţi auzit, Lars von Trier, care e un escroc internaţional, în opinia mea! Ca să-şi facă reclamă atunci când a lansat Dancer in the Dark, a declarat că a filmat scenele de dans, de coregrafie, cu 100 de camere video mici! Şi toată lumea, inclusiv critica de film, a fost fascinată! Prin definiţie, asta contrazice principiul mizanscenei, de aceea cred că e un escroc internaţional!
Nu mi-am povestit niciodată viaţa în filmele mele. Însă am dorit să împărtăşesc cu publicul câte ceva din visele mele, din fanteziile şi emoţiile pe care le trăiesc. Nu există date autobiografice directe în filmele mele.
Nu am avut niciodată senzaţia că am ajuns undeva. Încerc din răsputeri să ajung undeva. Înainte de fiecare film am emoţii ca la primul şi mi-e frică că nu o să reuşesc să transpun pe ecran filmul din capul meu. Cunosc foarte bine meseria, dar nu pot spune că sunt stăpân pe situaţie.
Când devii cunoscut, lumea nu-şi mai pune întrebări în legătură cu tine şi cu munca ta. Nimeni nu te mai bate pe umăr să-ţi spună „Cred că te înşeli”.
Mi-am făcut filmele foarte serios, dar nu m-am luat niciodată prea în serios. Vreau să povestesc într-un mod lejer, agreabil, elegant şi în subtext să spun lucruri grave.
Actorii nu sunt nişte marionete pe care regizorii le manevrează ca pe scenă. Actorii au uneori idei foarte pertinente despre personajele lor. Alteori au idei stupide, dar nu suntem obligaţi să-i ascultăm mereu (râde). Metoda ideală de lucru cu actorii, vă spun din experienţa mea, este următoarea: în fiecare dimineaţă, înainte de a începe filmările, puneţi-i să joace scenele de pe ziua respectivă de la un capăt la celălalt, ca o repetiţie, aşa cum simt ei s-o facă. Apoi ei ştiu ce urmează şi poţi lucra pe bucăţi cu ei foarte uşor.
De multe ori, regizorilor le este frică de actori, ca şi cum ar fi vorba de nişte ciudaţi cu instrucţiuni de folosire. Bine, uneori cam aşa e (râde).
Din puţinul pe care-l cunosc – am văzut filmul cu Palme d’Or şi încă unul al cărui titlu nu mi-l amintesc – cinema-ul românesc îmi dă senzaţia de gravitate. Totul e foarte serios şi grav. Mă gândesc că poate se va găsi calea prin care să se spună lucrurile astea grave pe un ton ceva mai lejer.
