Peter Greenaway: „Există în sală cineva care a văzut cu adevărat un film?”

4
290

Puţini cineaşti pot ţine pe scaune o sală arhiplină mai mult de două ore, numai prin discurs. Lui Peter Greenaway i-a reuşit ieri, când Cinema Scala a fost umplută la refuz de spectatori curioşi să audă din gura unuia dintre cei mai radicali regizori contemporani de ce şi în ce condiţii şi-a dat duhul cinema-ul.

Greenaway propovăduieşte aceleaşi teorii de ani buni, cu dexteritatea şi carisma unui show-man. Motiv pentru care masterclass-ul început puţin după ora 14.00 s-a terminat după mai mult de două ore.

După ce a declarat că are „o reputaţie minoră de cineast”, dar că, în mod ciudat, nu se simte prea confortabil cu ideea de a fi perceput ca un cineast, Greenaway a împărţit sala în două: cei cu studii de artă, design sau arhitectură, care ar fi avut cât de cât o idee despre conceptul de imagine şi restul, de 92%, „analfabeţi din punct de vedere vizual”. „Dacă doar 8% dintre voi ştiţi ce înseamnă şi ce face o imagine, ce facem cu restul? Vă educăm! Sunt un pic nedrept şi provocator aici, dar cred sincer că vieţile noastre ar fi mai bogate dacă am echilibra imaginea cu textul”, a spus Greenaway. Laitmotivul masterclass-ului a fost debarasarea cinema-ului de text, pledoaria pentru un cinema „care să nu fie legat cu un cordon ombilical de o librărie”.

„Cele mai de succes produse ale cinema-ului din ultimii 50 de ani sunt – la naiba! – Harry Potter şi Stăpânul Inelelor! Astea nu sunt filme! Sunt cărţi ilustrate. Şi oricum, întotdeauna cărţile vor fi mai bune decât filmele. De ce, de-a lungul istoriei sale, cinema-ul a depins de ilustrarea unor texte? Cele două sunt exemplu la îndemână, dar toţi ceilalţi eroi cinematici, ca Godard, Lars Von Trier, Almodovar, David Lynch, Scorsese şi cine mai vreţi voi, toţi au început cu un text”. Ducând ideea şi mai departe, artistul britanic susţine că „cinema-ul nu şi-a îndeplinit promisiunile”. Se întrevedea, în anii 20, ca „un mediu extrem de imaginativ”, dar a sfârşit sub forma unor „poveşti de adormit adulţii, Hollywood plictisitor, Bollywood plictisitor… Experienţele cinematografice veritabile au deja vârste venerabile şi filmul, în general, e din ce în ce mai puţin interesant”, dă verdictul Greenaway.

„Există în sala asta cineva care a văzut cu adevărat un film? Nu mă pot duce la un producător cu patru tablouri, trei litografii şi un caiet de desene şi să-i spun «dă-mi banii». N-ar avea habar despre ce vorbesc”.

Noua paradigmă în care trăim – după mii de ani în care textul a dictat mersul civilizaţiei, e timpul perfect pentru ca imaginea să-şi ia revanşa, potrivit lui Umberto Eco – ne-ar permite să pătrundem mai bine conceptul şi să-l folosim ca mijloc de comunicare, în detrimentul textului. „De la revoluţia digitală încoace, care a început în anii 80 – vă dau şi data exactă, 31 septembrie 1983 (septembrie are 30 de zile, n.r.), când telecomanda a fost introdusă în sufrageriile oamenilor – suntem în plin proces de sofisticare vizuală. Avem acum cele mai grozave tehnologii pentru a putea practica şi a ne îmbunătăţi noţiunea de imagine ca mijloc de comunicare. Totuşi, există reversul medaliei. În ciuda teoriilor despre egalitarism, cultura rămâne, în principiu, elitistă. Dacă aveţi ochi, nu înseamnă că şi puteţi vedea cu ei. Nu ieşim din pântec gata învăţaţi, trebuie să studiem pentru a ajunge la un nivel. De aceea cred că alfabetismul vizual se cucereşte prin studiu”. Sarcastic, apropo de elitism, cineastul a invocat originile cinema-ului, creat ca entertainment pentru proletariat. „Presupun că proletariatul a dispărut. Suntem cu toţii burghezi acum”.

„Nu cred că cinemaul a fost inventat ca să fie locul de joacă al lui Sharon Stone”

Decretând „cinema-ul e mort. Nu ne mai aprinde imaginaţia”, Greenaway a enumerat cele patru motive sau „tiranii” care-l ţin departe de ceea ce ar trebui să fie cu adevărat. Unul ar fi textul, iar al doilea cadrul în care este îngrădită imaginea, acel dreptunghi universal valabil şi omniprezent. „Orice imagine are aceleaşi dimensiuni 16:9. Întotdeauna aceleaşi. Pictorii, cel puţin, îşi puteau alege dimensiunile pânzei, dar noi ne-am blocat în aceste cifre fixe. În natură nu există această noţiune de cadru”, a explicat Greenaway.

A treia „tiranie” care domină cinema-ul actual este star-sistemul. „Nu cred că cinemaul a fost inventat ca să fie locul de joacă al lui Sharon Stone. Dar este. Uitaţi-vă cum punem actorii pe piedestal. Un lungmetraj de ficţiune fără actori ar fi foarte plictisitor sau curios de irelevant. Nu e vina lui Sharon Stone, ci a cinema-ului. Potenţialul actorilor în teatru e enorm, pe când cinemaul foloseşte o fracţiune foarte mică din acest potenţial”.

Ultima şi cea mai radicală propunere ar fi să scăpăm de camerele de filmat. Fără să sugereze cu ce sau cum anume le-am putea înlocui. „Camerele sunt instrumente extrem de stupide, total lipsite de inteligenţă. Şi nu mă refer la omul din spatele ei, ci la obiect în sine. Nu face decât să înregistreze ce-i punem în faţă. Nu e un proces de re-creare, ci unul de mimetism. Nu face nimic în procesul cinematic. Trebuie s-o luăm de la început, de la zero, dacă vrem un cinema autonom, care nu reproduce doar, mimetic, noţiunea de viaţă din jur”, explică Greenaway, indicând de ce Sergei Eisenstein l-ar fi considerat pe Walt Disney singurul cineast adevărat: era singurul care crea lumi noi, cinematice, de la zero.

„Nu sunt un fan al Hollywoodul-ui, dar de acolo vine ideea că filmul este o maşină de vise şi în asta cred cu tărie. Eu, ca regizor, am un background britanic, obsesiv în ce priveşte realismul şi naturalismul. Însă ambele nu sunt decât nişte fundături. Nu poţi să fii real în cinema, de ce să te mai chinui să încerci aşa ceva?! În mod curios, cinema-ul încearcă asta cu disperare, de o sută şi ceva de ani. Asta e problema mea apropo de Renaşterea italiană. De la Giotto până la Michelangelo, toţi voiau să fie reali tot timpul. De ce?! Nu-ţi va ieşi niciodată! Dumnezeu va fi întotdeauna mai bun la asta decât tine! Trebuie să creezi deliberat ceva absolut artificial. Cel mai bun lucru din univers este imaginaţia”, şi-a încheiat cineastul pledoaria „celor patru tiranii”.

Regizorul a fost invitat la Bucureşti în cadrul Festivalului Internaţional al Filmului Experimental – EXPIFF, care continuă până duminică la Cinema Scala şi Sala Dalles din Bucureşti.

Despre propunerile festivalului puteţi citi un articol aici, iar programul complet poate fi consultat aici.

4 COMENTARII

  1. ce pot spune … nu zic că sunteţi perfecţi. mie mi-ar plăcea ca în fiecare weekend să intru pe filmreporter şi să citesc cronicile la premierele săptămânii, dar am văzut că sunteţi o echipă restrânsă şi înţeleg ca evoluţia să se întâmple în timp. important e că se vede diferenţa. ştiţi şi despre ce vorbiţi şi cum să vorbiţi. succes . 🙂

  2. Da, si eu mi-as dori ca la sfarsitul saptamanii sa am cronici la fiecare film care ruleaza. Deocamdata lucrez singura si foarte rar vin texte de la colaboratori. Asa ca nu fac fata cum as vrea, dar sper sa se rezolve cat de curand:)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here