Organizatorii Making Waves: despre propagandă, Oscar şi Kickstarter

2
243
Corina Şuteu şi Mihai Chirilov, la ediţia din 2012 a Making Waves. Credit foto Godlis
Corina Şuteu şi Mihai Chirilov, la ediţia din 2012 a Making Waves. Credit foto Godlis

De Black Friday-ul american, pe 29 noiembrie, la Film Society of Lincoln Center începe sezonul filmelor româneşti. Making Waves: New Romanian Cinema îi aduce la New York pe Nae Caranfil, Corneliu Porumboiu, Luminiţa Gheorghiu, Tom Wilson şi câteva dintre cele mai bune producţii recente, plus o premieră mondială: Closer to the Moon.

Corina Şuteu, preşedintele festivalului, şi Mihai Chirilov, directorul artistic, povestesc despre tema ediţiei – propaganda, despre campania la Oscar a filmului Poziţia copilului, crowdfunding şi filmele cu priză la publicul newyorkez.

Despre filmele ediţiei, aici: Making Waves: Caranfil, Porumboiu şi ardelenii

Broşura festivalului poate fi descărcată de aici.

Filmreporter.ro: E interesant faptul că aţi ales tema propagandei acum. În regimurile totalitare, direcţia şi scopul propagandei sunt clare. Despre ce fel de propagandă putem vorbi în cinematografia lumii libere?

Mihai Chirilov: O să-ţi răspund cu o anecdotă: aseară am fost împreună cu Corina Suteu la recepţia de inaugurare a seriei dedicate Scolii germane de film de la MoMA. Lume bună, după cum îţi imaginezi, oameni de film cu care, în marea lor majoritate, am colaborat în trecut, jurnalişti, curatori de programe, directori de instituţii şi festivaluri etc. – moment cum nu se poate mai nimerit de a ne promova festivalul care stă să-nceapă şi de a plasa strategic unuia şi altuia broşura noastră program, roşie ca o văpaie.

Ţoalele invitaţilor erau destul de întunecate, ca de recepţie, dar broşura noastră sclipea ici şi colo prin mulţime – chestie care l-a făcut pe directorul de programe de la MoMA, Rajendra Roy, să exclame mai în glumă, mai în serios: „Aţi venit cu propaganda! Arată foarte cool!” Dincolo de faptul că broşura era, într-adevăr, o pată de culoare, în acel context, morala e că, în lumea liberă în care trăim, publicitatea e deseori confundată cu propaganda.

Întorcându-ne acum la oile noastre: filmul a fost şi este, în continuare, o redutabilă unealtă de propagandă, tocmai pentru că are acest magnet la mase, pe care le poţi face să înghită găluşca pe nemestecate. La urma urmei, nu se spune despre Hollywood că este cea mai unsă maşinărie de propagandă americană?

Desigur, chestiunea propagandei are multe ramificaţii, pe care încercăm să le acoperim printr-un program de filme de arhivă, dar şi în cadrul unei mese rotunde dedicate libertăţii de creaţie prin film. Si mai e apoi, ca un făcut, filmul ales în deschiderea festivalului, Closer to the Moon al lui Nae Caranfil, care conţine geneza – romanţată, e drept – a celui mai dubios, dacă nu chiar infam, film de propagandă românesc, Reconstituirea lui Virgil Calotescu din 1960. 

De ce aţi programat, dintre filmele realizate înainte de 89, trilogia Ardelenilor, de Dan Piţa şi Mircea Veroiu? Pentru spectatorul american cred că va fi un deliciu.

Mihai: O dată pentru că aceste trei „red western”-uri se înscriu, chiar dacă nu la modul evident, temei acestei ediţii – şi mi se pare interesant de discutat astăzi şi aici, în America, de ce. Apoi: aceste filme, turnate preponderant în engleză într-o Românie care ţine loc de America, nu s-au văzut niciodată peste Ocean – şi chiar cred că vor fi un deliciu pentru publicul american (amator sau nu de western-uri).

Să nu-i uităm însă nici pe românii (nostalgici sau nu) din diaspora: e o ocazie unică de a (re)vedea aceste filme în copii noi, realizate cu sprijinul CNC si beneficiind de traduceri actualizate, operate de britanicul Tom Wilson (care va fi, de altfel, prezent la festival şi în calitate de regizor al originalului documentar Experimentul Bucureşti.

Corina Şuteu: Nu în ultimul rând, cred că sunt filme foarte reprezentative pentru un anumit fel de a filma, de a juca în film, actorii sunt extrem de teatrali, amprenta timpului s-a aşezat într-un asemenea mod peste aceste pelicule încât ele devin pentru un cunoscător şi iubitor de cinema, „vintage”. Cum de fiecare dată am adus şi istoria cinematografiei românesti la New York , prezenţa trilogiei este şi o restituire, o fixare a unui moment din cinematografia românească. 

Closer to the Moon al lui Nae Caranfil e una dintre cele mai râvnite premiere româneşti din ultimii ani, cu o istorie destul de alambicată în spate. Cum aţi reuşit să aduceţi filmul, oficial, pe ecran?

Mihai: Nae Caranfil m-a invitat împreună cu întreaga echipă Romanian Film Initiative, undeva în martie, să vedem montajul final, înainte să intre cu el în post-producţie. Ne-am dorit încă de pe atunci să-l proiectăm în cadrul Making Waves. În septembrie, am reiterat invitaţia şi, spre bucuria noastră, producătorul american al filmului, Michael Fitzgerald, a acceptat ca filmul să deschidă, în premieră mondială, festivalul. Sunt convins că, datorită subiectului, felului în care e acesta tratat şi distribuţiei internaţionale, Closer to the Moon va face valuri aici. 

Pe ce aţi mizat în selecţia de scurtmetraje de anul acesta? În ele se regăsesc indiciile despre direcţia în care ar putea-o lua cinematografia românească. Ce spun filmele scurte recente despre ce va urma?

Mihai: Cred că e o selecţie de scurtmetraje destul de „explodată”, iar asta mi se pare şi simpatic la ea: că nimeni nu va putea arăta cu degetul într-o direcţie anume în care s-ar putea îndrepta cinematografia românească viitoare. În tot acest pachet eterogen, există promisiunea unei şi mai mari diversităţi. 

Pentru prima dată, un film românesc – Poziţia copilului – dispune de un buget care să-l poziţioneze ceva mai sus în cursa pentru nominalizările la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. În ce măsură ajută expunerea la Making Waves?

Mihai: E un moment strategic ideal. Luna decembrie e ceea ce americanii numesc „the awards season”. Unde întorci capul, dai peste sloganul stas menit să-ţi bage degetul în ochi: For Your Consideration (că tot vorbirăm de propagandă 🙂 ). Acum e momentul să te faci auzit. În plus, e prima oară cînd filmul se vede în New York, iar la Making Waves vin foarte mulţi „jucători” importanţi si influenţi din industria americană de film.

Proiecţia cu Poziţia copilului mai beneficiază de un atu important: prezenţa Luminiţei Gheorghiu în New York. Am citit ieri cronica din Indiewire, prilejuită de proiecţia de presă de acum o săptămână. E hiper-elogioasă la adresa interpretării („iconic”, „like a pro”) a Luminiţei, iar ea se încheie aşa: „România trimite filme la Oscar din 1966, dar nu a fost niciodată nominalizată, deşi anul trecut, După dealuri al lui Cristian Mungiu a fost la un pas, intrând pe lista scurtă. E timpul ca Academia să devină receptivă la potopul de filme extraordinare care vin din România.”

Corina: Trebuie ştiut că orice campanie pentru Oscar a unui film străin devine implicit o campanie pentru cultura ţării respective şi, în acest sens, cu sau fără nominalizare, mijloacele de promovare implicate de o asemenea campanie servesc oricum vizibilitatea unui autor sau a unui domeniu. Fără prezenţa la Making Waves, filmul ar fi fost lansat abia la anul şi nu ar fi beneficiat de acest „teaser” esenţial pe care îl oferă festivalul nostru.

Luminiţa Gheorghiu fiind aici, prezenţa în presă şi „buzz-ul” în jurul  filmului iau altă amploare. Fiindcă Los Angeles şi New York sunt două planete promoţionale diferite. De altfel, este regretabil că numai în acest an există un buget pentru promovare solid la Oscar. Această situaţie ar trebui transformată într-o regulă. Asta fiindcă nu întotdeauna propunerea la Oscar din partea României are un producător atât de puternic şi de specializat cum este Ada Solomon, capabil să calibreze presiunile foarte diverse ale campaniei cu birocraţia naţională şi cu sensibilităţile de tot felul.

Trebuie găsite anual mijloace prin care producătorii filmului propus să poată beneficia de susţinere eficientă şi competenţă în materie. 

Making Waves 2012

Making Waves e unul dintre extrem de puţinele proiecte culturale româneşti care au reuşit să adune o sumă importantă din crowdfunding. Cum reuşiţi? Am văzut în broşura festivalului că majoritatea contributorilor sunt români…

Corina: Da, majoritatea sunt români, dar să nu ne lăsăm înşelaţi, majoritatea care a donat sume importante este alcatuită din români care trăiesc în străinătate. Iar cincizeci de mii de dolari vin, cumulaţi, în acest an de la Trust for Mutual Understanding (care e o fundaţie americană) şi de la Alexandre Almăjeanu, care este francez.

Dar în campania Kickstarter aşa este, avem foarte mulţi donatori români. E o întrebare care revine: cum de reuşiţi? Răspunsul nu este aşa de simplu cum pare. O campanie de strângere de fonduri reuşită cere multa muncă pentru a fi pusă pe picioare convingător, reţelele sociale şi traficul sunt fundamentale, aspectul emoţional al participării de asemenea şi, mai ales, cei care donează trebuie să creadă în proiect, în oamenii care îl organizează…etc.

Cred că, în cazul nostru, calitatea conţinutului, reţelele noastre personale, timpul enorm dedicat comunicării şi fidelităţile pe care le avem în aria creativă de ani de zile şi-au spus cuvântul. În plus, am lansat un trend de strângere de fonduri despre care credem că va deveni viitorul pentru industrii creative. Alte platforme vor apărea, alte modalităţi, dar sensul azi este către participarea multiplă şi individuală la susţinerea actului cultural. 

E deja a doua ediţie organizată prin crowdfunding. Pentru câte ediţii de acum încolo contaţi pe sprijinul publicului? E posibilă o fidelizare anuală, există vreun exemplu?

Corina: Nu am luat încă o hotărâre, cred că anul viitor fie vom face o campanie mai mică şi specifică pe o temă dată pentru festival,  fie vom găsi o altă modalitate participativă de susţinere. „The Kickstarter” nu sună de trei ori :). 

Mai contaţi pe speranţa că statul o să-şi „revină” şi o să reia, prin instituţiile lui, proiectele importante lăsate baltă, între timp?

Corina: Sigur că aşa ar fi de dorit. Dar asta cred că este o chestiune mult mai amplă. Statul român, prin instituţiile sale, a dat lovituri importante domeniului cultural, lovituri justificate prin criză, dar a căror sursă este de fapt cu totul alta: o viziune primitivă şi reducţionistă despre importanţa politicii culturale şi priorităţile ei strategice.

De ce şi-ar reveni statul într-o ţară în care Ministrul Culturii a dat aviz pentru proiectul de exploatare de la Roşia Montana, care ar distruge o regiune de patrimoniu unică în lume într-o logică economică a secolelor trecute? De ce şi-ar reveni statul într-o ţară unde în ultimii zece ani succesele cinematografiei s-au bazat DOAR pe autori şi recunoaştere internaţională?

Eu aş privi optimist la posibilitatea ca Europa să îşi revină, astfel încât Uniunea Europeană să devină vectorul de acompaniere a sectorului creativ al statelor a căror politică în cultură a avut mult de suferit în urma tranziţiei postcomuniste, a crizei economice, a instabilităţilor geopolitice. 

Aţi fost nevoiţi să renunţaţi la evenimente şi invitaţi, din lipsă de bani?

Corina: Formularea acestei întrebări mă deconcertează. Noi reuşim să avem un buget şi în funcţie de el adaptăm ce putem sau ce nu putem face. Fireşte, dacă aveam bani mai mulţi, făceam mai mult. Dar capitolul la care noi „suferim” de fapt în acest sistem privat sunt salariile pentru care lucrăm, care sunt derizorii. Banii sunt foarte „scumpi” când lucrezi independent. 

Making Waves este destul de popular printre evenimentele de toamnă ale Film Society of Lincoln Center. Cine e publicul de film românesc?

Corina: Acum acest public e foarte variat, nostalgici ai diasporei, comunitatea de expatriaţi activi, diplomaţi, oameni în funcţii diverse ale statului român, artişti de origine română, turişti români aflaţi în New York… 

Care dintre filmele româneşti aduse până acum, în cele şapte ediţii, a avut priză mare la publicul newyorkez?

Mihai: Au fost mai multe, dar nu voi uita niciodată acea coadă imensă din stradă, pe un frig de crăpau pietrele, la ora zece dimineaţa, într-o duminică, la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu – imaginea conţinea o doză uriaşă de ironie.

Corina: Şi coada la După dealuri anul trecut, la Lincoln Center, şi la filmele de la Tribeca în ultimii doi ani acolo, cînd sălile deveniseră neîncăpătoare.

Dar filme care au avut priză au fost foarte multe: California Dreaming, 432, Eu când vreau să fluier, fluier, De ce trag clopotele, Mitică?, Aurora, Bună, ce faci?,  Cealaltă Irina, A fost sau n-a fost?, Hârtia va fi albastră, Boogie, Marele jaf comunist, Toată lumea din familia noastră… lista este lungă. 

Şi care a fost, pentru fiecare dintre voi, cel mai emoţionant sau simpatic moment trăit la Making Waves?

Mihai: Cum Making Waves există, sub această titulatură, doar de anul trecut, căutarea prin memorie e foarte sumară. Emoţionant a fost momentul în care s-a donat dolarul decisiv în campania pe Kickstarter de anul trecut.

Cele mai simpatice au fost două: petrecerea finală din 2012, dintr-un salon coreean de karaoke, împreună cu fetele din După dealuri (Cristina Flutur şi Cosmina Stratan) – n-am vrut să facem pe nimeni invidios, drept care nu am postat dovezi fotografice pe Facebook; şi zilele trecute, înainte de începerea festivalului, când am fost interpelat în metroul new-yorkez, la distanţă de câteva zile, de două fete, o româncă şi o americancă, spunându-mi practic acelaşi lucru: „Vă ştiu, sunteţi de la festivalul de film românesc. Când începe? Abia aştept!” Mi-am zis atunci în gând: de când a devenit New York-ul Vaslui?

Corina: Greu de răspuns! Ceea ce îmi vine în minte acum sunt momente petrecute cu Alex. Leo Şerban, discuţiile cu el. Uneori, prezentam filmul împreună şi o dată am băut pe stomacul gol amândoi un pahar de şampanie, am plecat să prezentăm filmul – era unul dintre filmele care începea la zece noaptea la Tribeca şi, euforici, am spus câteva cuvinte fiecare despre film, după care am început să râdem în faţa spectatorilor, iar ei au început să aplaude şi să râdă, fără să ştie de ce. Cam asta este vibraţia Making Waves.

2 COMENTARII

  1. Cumva, nu prea înţeleg de ce Cealaltă Irină nu a fost promovată în ţară, ca toate celelalte alături de care se află în enumerare. Cred că e singurul dintre filmele acestea pe care nu l-am văzut.
    În altă ordine de idei, cea firească, în continuarea ideilor din articol, succes cu festivalul! Întîmplarea de la metrou este relevantă pentru spiritul de sărbătoare, spirit pozitiv şi lipsit de încrîncenările din perioada strîngerii de fonduri, care se resimte în toate festivalurile de film.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here