„Pe aripile vântului”. După 77 de ani

3
3884

gone_with_wind

Autor: Carla Gîlcă (mindshideout.wordpress.com)

Acum 77 de ani, Margaret Mitchell publica un roman ce avea să bulverseze audienţa de la acea vreme, continuând să fascineze cititorii zeci de ani la rând, atât prin frumuseţea poveştii şi migăloasa manieră în care autoarea a dat viaţă unor personaje, cât şi prin construcţia perfectă a plot-ului şi complexitatea firului narativ. De ce un roman care se îndreaptă spre împlinirea centenarului rămâne în continuare la fel de popular şi atrage în continuare milioane de cititori? Dezbaterea acestei chestiuni ar dura ceva, dar un lucru este sigur: ceea ce captivează în continuare atunci când cuvintele încep să alunece sub privirile cititorilor sunt temele şi motivele pe care Margaret Mitchell le exploatează cu rafinament, reuşind să confere unei cărţi despre Războiul Civil un aer proaspăt şi modern.

Tema supravieţuirii şi motivul curajului ce derivă din aceasta, puterea de a nu renunţa niciodată şi pasiunea nestăvilită a unui suflet tânăr, dragostea pentru bani şi dictonul ‚‚Tomorrow is another day’’, plus capacitatea de a ne identifica, într-o anumită măsură, cu personajele romanului, fac din Pe aripile vântului / Gone with the Wind o operă modernă, deşi background-ul istoric aparţine unei anumite epoci din istoria Statelor Unite ale Americii.

Personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune este Scarlett O’Hara, o tânără care încearcă să treacă peste toate dramele provocate de Războiul Civil, înarmată doar cu dragoste oarbă şi curaj. Dar Margaret Mitchell nu expune doar povestea şi evoluţia lui Scarlett, ci îi oferă cititorului o întreagă frescă a Sudului din perioada Războiului Civil. Ea descrie în detaliu viaţa de zi cu zi a Atlantei din 1861 şi până la terminarea războiului şi începerea reconstrucţiei, dezvăluindu-i cititorului toate faţetele societăţii în acel moment critic al istoriei şi ajutându-l astfel să se transpună mai bine în pielea personajelor. Ca un martor neutru, autoarea foloseşte orice eveniment drept pretext pentru a analiza comportamentul celor implicaţi în război, cu precădere cel al familiilor O’Hara, Wilkes şi Butler.

Romanul îmbină mai multe genuri (romanul psihologic, buildungsroman, romanul de dragoste sau cel istoric) şi reuşeşte să creeze o poveste de neuitat, poate cea mai iubită poveste despre Statele Confederate ale Americii. Margaret Mitchell e cazul tipic de narator omniscient, care se foloseşte de personajul principal pentru a-şi expune ideile şi părerile legate de război (uneori, viziunea narativă se schimbă, deoarece naratorul şi personajul par să se confunde unul cu celălalt). Maniera în care autoarea redă povestea lui Scarlett cucereşte încă de la primele fraze, datorită atenţiei extraordinare pe o acordă detaliilor şi a felului graţios în care se joacă cu frazele şi cuvintele. Iar descrierile personajelor sunt atât de amănunţite, încât Rhett Butler, Scarlett O’Hara sau Melanie Wilkes par rupţi din viaţa reală şi cusuţi cu fire negre pe paginile aspre.

Gone-With-the-Wind

Ecranizarea romanului, „mission impossible”

Din fericire pentru cei care devorează cărţile bune şi apoi se răsfaţă cu ecranizări, Pe aripile vântului beneficiază de o ecranizare intrată în istorie. Distins cu 9 premii Oscar, dintre care unul a fost câştigat pentru prima oară de o actriţă de culoare, Pe aripile vântului este unul dintre cele mai iubite filme de acest gen, actorii Vivien Leigh şi Clark Gable devenind imaginile nemuritoare a două personaje extrem de populare. Nu mi-aş putea imagina o altă ecranizare, nici alţi actori care să le dea viaţă lui Scarlett şi Rhett, şi nici n-aş vrea. E perfectă aşa cum e. Deşi nu respectă complet povestea – ar fi ceva de genul mission impossible, sunt totuşi 1500 de pagini – iar unele personaje extrem de interesante sunt excluse – Will Benteen sau Archie – filmul merită toţi banii.

Deoarece romanul a avut un succes enorm, asupra ecranizării acestuia s-a pus o presiune extraordinară la vremea aceea. Celebrul producător David O. Selznik s-a confruntat cu o multitudine de probleme pentru a pune în scenă faimoasa poveste a lui Scarlett O’Hara. Nu doar din punct de vedere regizoral a fost complicat – se pare că trei regizori au lucrat la această producţie, George Cukor, Sam Wood şi Victor Fleming, primii doi necreditaţi – ci şi în ce priveşte casting-ul pentru rolul feminin principal. 1400 de actriţe au participat la acest casting, inclusiv nume extrem de populare la acel moment – Claudette Colbert, Paulette Goddard, Katharine Hepburn sau Olivia de Havilland (care a primit rolul lui Melanie).

Istoria este ambiguă în ceea ce priveşte momentul şi maniera în care a fost aleasă Vivien Leigh pentru rol, unii spun că ea semnase deja un contract încă de la începutul lui 1938, iar casting-ul a fost doar o faţadă pentru a menţine publicul cu sufletul la gură, alţii susţin că fratele producătorului i-ar fi prezentat-o pe actriţă şi i-ar fi spus ‚‚David, iat-o pe Scarlett O’Hara’’. Cert este că Vivien Leigh a făcut „a hell of a job” portretizând-o pe Scarlett O’Hara, fata de fier care se transformă încet-încet, dintr-o tânără nepăsătoare şi alintată, într-o femeie puternică, gata să facă orice pentru ca ea şi familia ei să nu mai sufere niciodată. Actriţa reuşeşte să îmbine perfect fineţea şi delicateţea unei domnişoare cu încrâncenarea şi încăpăţânarea ce o caracterizează pe Scarlett. Egoistă, materialistă şi oportunistă, Scarlett îi frapează pe cei din jur prin comportamentul ei „neadecvat”. Pregătită să muncească cot la cot cu sclavii pe plantaţie atunci când războiul îi lasă pe O’Hara săraci lipiţi, capabilă să-şi administreze propria fabrică de cherestea, ca un adevărat bărbat, Scarlett nesocoteşte regulile nescrise ale societăţii în care trăieşte şi-şi pierde reputaţia în favoarea bunăstării ei şi a familiei sale, dar mai ales a plantaţiei Tara.

Alintată şi obişnuită să primească totul de-a gata, Scarlett se îndrăgosteşte la 16 ani de singurul bărbat pe care nu-l poate avea, deoarece e deja logodit. Dar Rhett Butler, portretizat memorabil de Clark Gable, echivalentul masculin al oportunistei Scarlett, este singurul care-o poate salva de obsesia ei bolnăvicioasă; deşi asemănători în multe privinţe, „because we are so much alike, renegades, both of us, dear, and selfish rascals. Neither of us cares a rap if the whole world goes to pot, so long as we are safe and comfortable”, Rhett se deosebeşte de sufletul lui pereche prin capacitatea de a iubi pe altcineva mai mult decât pe sine. Singurul punct slab al său îl reprezintă dragostea pentru Scarlett şi tot ce decurge din acestă ghinionistă legătură.

Partea interesantă este că rolul îi era destinat iniţial lui Gary Cooper, care l-a refuzat, declarând: „Gone with the Wind va fi cel mai mare fiasco din istoria Hollywood-ului şi mă bucur că va fi Clark Gable cel care va eşua lamentabil, nu eu”. Deşi a fost cât pe ce să renunţe la rol în momentul în care a aflat că va trebui să plângă într-o anumită scenă, Clark Gable a continuat totuşi, câştigând astfel nu doar un cec în valoare de 120.000 de dolari, ci şi admiraţia a milioane de fani. Nici Leslie Howard nu se lasă mai prejos, reuşind să dea viaţă unui personaj aparte, aparent neadaptat într-o lume în care războiul pare să ocupe gândurile tuturor. Surprinzător, nici Clark Gable, nici Leslie Howard nu au ţinut morţis să facă parte din cast-ul acestui film, ba mai mult, Leslie Howard nici măcar nu s-a deranjat să citească opera originală din care a fost inspirat scenariul.

pe aripile vantului

Dragoste oarbă şi curaj

Un alt personaj extrem de important în ceea ce priveşte evoluţia lui Scarlett este Melanie Wilkes, imaginea întruchipată a unui înger, capabilă să reacţioneze ca o adevarată lady indiferent de circumstanţele istorice, prietena care stă alături de Scarlett la bine şi la rău. Curios este că Scarlett o dispreţuieşte şi o consideră inferioară, deşi în adâncul ei ştie prea bine că tăria ei de caracter nu ar exista fără curajul şi loialitatea lui Melanie. Olivia de Havilland are un rol memorabil, Melanie dominând ecranul în câteva dintre scenele cu Scarlett. Nu a trecut neobservată nici prestaţia actorilor de culoare, ca dovadă Oscar-ul obţinut de Hattie McDaniel, care joacă rolul lui Mammy, dădaca lui Scarlett sau vocea conştiinţei frumoasei brunete cu ochi verzi.

Cum am spus şi mai sus, singurul reproş major pe care i l-aş aduce filmului este că nu reuşeşte să redea toate scenele cu adevărat emoţionante din carte. Scenariul exclude, de pildă, anumite personaje foarte interesante, cum ar fi Will Benteen. El este unul dintre puţinii bărbaţi pe care rebela Scarlett îi priveşte cu respect, iar scena în care Ashley se întoarce din război, la Tara, iar Melanie aproape îi zboară în braţe, este modificată în aşa fel încât Mammy să preia din atribuţiile lui Will. Dar scena din carte este mult mai emoţionantă şi mai frumos construită tocmai pentru că un bărbat apărut de nicăieri reuşeşte să citească în sufletul lui Scarlett ca într-o carte deschisă.

Ecranizarea păstrează, totuşi, în măsură de 90% atmosfera şi firul narativ iniţial, este una dintre cele mai fidele ecranizări pe care le-am văzut vreodată. Dar personaje ca Will Benteen sau Archie, birjarul lui Scarlett într-o perioadă în care niciun bărbat nu vrea să lucreze în subordinea ei, ar fi trebuit păstrate măcar pentru câteva scene. Atmosfera din carte, când plină de viaţă, când bântuită de fantasmele morţii, este excelent reprodusă în film. De obicei,  cartea e cea care te face să te scufunzi în poveste ca într-un ocean cald şi primitor, dar e uimitor cum filmul îţi dă aceeaşi senzaţie.

De cel puţin trei ori în poveste, atât în carte cât şi în film, se poate vorbi despre dragoste oarbă, fie că cel care iubeşte este Scarlett, Ashley, Melanie sau Rhett, iar obiectul iubirii e un om, o plantaţie sau un mod de viaţă. De departe, cea mai intrigantă şi savuroasă poveste de dragoste este cea dintre Scarlett şi Rhett, de o mie de ori mai frumoasă decât arhicunoscuta romanţă dintre Romeo şi Julieta. Iar chimia dintre Vivien Leigh şi Clark Gable este atât de puternică încât povestea lor trece dincolo de ecran, lucru care nu a cucerit doar audienţa, ci şi pe unii critici.

Un alt punct forte al filmului îl reprezintă costumele, susţinute de cheltuielile exorbitante ale producţiei. Că veni vorba de frumuseţe – cadrele superbe din Twelve Oaks sau apusurile de la Tara au fost, nu veţi ghici niciodată, pictate de mână! Efectele sunt uimitoare pentru un film atât de vechi, deoarece sunt simple, dar minunate. Iar muzica, ei bine, „Tara’s Theme” este una dintre cele mai cunoscute din istoria cinematografiei, realizată bineînţeles de Max Steiner, dirijorul care a condus The Warner Brothers Studios Orchestra, cea care a interpretat coloana sonoră din Casablanca.

Trebuie menţionat şi Oscar-ul luat pentru cea mai bună imagine, deoarece Pe aripile vântului arată superb chiar şi acum, după 77 ani, datorită eforturilor echipei de restaurare digitală de la Warner Bros. şi a noilor tehnologii. Un Blu Ray al acestui film este o adevărată comoară, cine are ocazia să-l vizioneze, să caute varianta Blu Ray.

Ca o concluzie, într-o discuţie cu editorul ei, Margaret Mitchell a fost întrebată despre ce este vorba în romanul ei. Răspunsul ei a cuprins, în câteva fraze, esenţa a 1500 de pagini: „Dacă romanul are o temă, e cea a supravieţuirii. Ce-i face pe unii să ţină piept catastrofelor şi pe alţii, în aparenţă la fel de capabili, puternici şi bravi, să dispară? Se întâmplă în fiecare revoluţie. Unii supravieţuiesc, alţii nu. Ce calitate există în cei care-şi croiesc drum, triumfători, dar lipseşte în cei care eşuează? Ştiu doar că supravieţuitorii obişnuiau să o numească ”curaj”. Aşa că am scris despre oameni care au avut curaj şi oameni care nu au avut”.

3 COMENTARII

  1. Am citit cartea, am vazut filmul si mi-au ramas in minte intr-o lumina de perfectiune…in general, descrieri ale unor capodobere tind sa diminueze aceasta lumina, insa reportajul Carlei o inteteste.:) Ce mare metafora am folosit. Foarte frumos scris. Cu siguranta voi cauta varianta BluRay. Felicitari, Carla Gilca!

  2. Am citit cartea in intregime, toate volumele, am privit filmul, si toate astea de nenumarate ori [cred ca de cel putin 3-4 ori pe an]…pur si simplu iubesc aceasta poveste de dragoste. Te tine cu sufletul de gura. Chiar daca stii cum se va termina, parca tot esti curios. Cea mai buna carte si cel mai bun film din toata istoria cinematografiei si literarturii. Superb <3

  3. Este filmul adolescentei mele.Eram in preajma examenului de bacalaureat.Stiu ca o buna prietena de-a mea n-a rezistat pana n-a vazut filmul, amanand examenul petru toamna. Am vazut aceasta poveste de dragoste de multe ori! Cel mai bun film, am citit si cartea, cu frumosi actori!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here