Divanul Degustătorilor de Film şi Artă Culinară, încheiat ieri, nu e chiar festivalul care să te alerge cu limba scoasă între proiecţii. Însă Cetatea lui Mircea Dinescu, întinsă la soare pe malul Dunării, nici n-ar fi locul potrivit pentru asta. E, în schimb, locul perfect pentru întâlniri relaxate cu filme şi cineaşti din ţări care ne sunt aproape, dar despre care nu ştim mare lucru. Serbia, Muntenegru, Albania, Cipru, Macedonia – le descoperi în filme care au răzbătut cumva prin lume, rezultate ale unor cinematografii şubrede, şi pentru care soarele şi gustările balcanice, care predispun la indulgenţă, sunt mai mult decât binefăcătoare.
Tema de anul acesta, „Evadarea din Balcani”, a adus în discuţie clişeele cinema-ului balcanic (înglobate toate de Vampirul local, care a închis Divanul) şi titlurile care au ieşit din această schemă, de-a lungul anilor: horror, erotice, poliţiste, SF sau de acţiune, rarităţi în cinematografiile din regiune, tratate ca atare de critică. Prezentări ale unor filmologi, critici şi cineaşti din România, Macedonia, Serbia, Albania, Grecia sau Bulgaria au trecut în revistă excepţiile din ţările lor.
Criticul Mihai Fulger a numărat 32 de filme poliţiste în cinema-ul românesc, între 1947 şi 1989. Istoria genului începe cu Detectivul, regizat de Mărioara Voiculescu şi Constantin Radovici în 1913, şi trece prin seriile cu comisarul Miclovan şi Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu. Două vârfuri în această genealogie, filme excelente care depăşesc convenţiile policier-ului: Un om în Loden (Nicolae Mărgineanu, 1979) şi O lacrimă de fată (Iosif Demian, 1981). Cele două nu ridică însă un gen care a eşuat, de fapt, în cinema-ul românesc. În opinia criticului, cauzele ar fi lipsa de plauzibilitate a plot-urilor în societatea comunistă, intruziunea ideologiei, care fac filmele anacronice în ochii spectatorului de azi, şi eşecul regizorilor de a crea o atmosferă validă, care să întreţină suspansul.
Despre SF-urile lui Ion Popescu-Gopo a vorbit criticul Dana Duma, subliniind felul în care regizorul a încercat mereu să compenseze lipsa mijloacelor tehnice prin fantezie scenaristică, în timp ce Magda Mihăilescu s-a concentrat pe două filme despre timp şi aşteptare „care nu evadează doar din Balcani, ci şi din România” – Poliţist, adjectiv, în regia lui Corneliu Porumboiu, şi Aurora lui Cristi Puiu.
Alexandra Milovanović, profesoară la Facultatea de Arte Dramatice din Belgrad, consideră că noile filme sârbeşti, hibride de ficţiune şi documentar (fiction – faction), unele mustind de violenţă, ilustrează transformările din societate, „consecinţe negative ale europenizării şi americanizării”. Skinning (Stevan Filipovic, 2010), despre ascensiunea grupărilor radicale de tineri din Serbia, şi Clip (Maja Milos, 2012), o cronică frustă a generaţiei actuale de adolescenţi, care conţine scene de sex explicit, sunt două dintre ele.
O ultimă prezentare a zilei de vineri, 24 august, a profesorului Stefan Sidoski de la Universitatea din Skopje, a ridicat mai multe întrebări, printre care şi „cum am putea demistifica mitul balcanic?”. Concluziile sunt uşor de tras. De ce evadările noastre au fost rare şi nereuşite, de cele mai multe ori? În culturi mici, supuse unor regimuri restrictive, cinematografia a fost folosită ca instrument propagandistic, decenii la rând, şi orice ieşire fantezistă din realitatea socialistă era, din start, suspectă. Scenele erotice au fost cenzurate consecvent, iar unele genuri, cum ar fi science-fiction, horror sau acţiune, au nevoie de bugete serioase şi mijloace tehnice pe măsură pentru a face cât de cât faţă producţiilor hollywoodiene – ceea ce n-a fost cazul în zona Balcanilor şi, se pare, nu este încă.
Frumuseţea păcatului
Discuţiile au fost însoţite de câteva proiecţii de filme care ies din paradigma balcanică patentată de Emir Kusturica, cu două „vârfuri”, ambele programate în ultimele zile de festival şi ambele venind din fosta Iugoslavie: Fluturoaica/ Leptirica (1973) şi Frumuseţea păcatului/ Lepota poroka (1986).
O selecţie mai bine definită ar fi inclus şi câteva titluri româneşti de arhivă – pe lângă drama cu accente de thriller Toată lumea din familia noastră, a lui Radu Jude – , fie una dintre poveştile SF ale lui Ion Popescu-Gopo (Galax, de pildă, despre o rebeliune a roboţilor), fie un policier.
Fluturoaica/ Leptirica e un film iugoslav din 1973 despre strigoiul numit sex în societatea socialistă, deghizat într-un horror atât de ieftin (de când n-aţi mai văzut dinţi de hârtie la un vampir?!) încât devine o comedie excelentă. Film e, din start, mult spus, pentru că regizorul Djordje Kadijević are o inocenţă cinematografică de-a dreptul adorabilă – nu există aproape nici un racord (personajele se mai pierd pe drum, o groapă cu un sicriu în ea ba e pe un deal, ba într-o curte, într-o secvenţă eroul nostru zace pe jos, murdar şi niţel răvăşit, în următoarea e alb, spălat şi frumos, întins ceva mai încolo etc.), iar scenariul şi jocul actorilor sunt de factura spectacolelor şcolare la căminul cultural.
Scenariul e o adaptare după o poveste din 1880, „După 90 de ani”, a scriitorului sârb Milovan Glišić. Într-un sat în care morarii au fost ucişi pe rând de o creatură (care face uneori ca o cucuvea şi alteori ca o maimuţă), un flăcău vrea s-o ia de nevastă pe Radojka, o frumoasă păzitoare de oi. Titlul spune negru pe alb că ea e strigoaica. Dar până să descopere şi eroul nostru, se face şi el morar, scapă cu viaţă, dezgroapă sicriul cuiva care ar fi fost strigoi, să-i înfigă un ţăruş, şi o fură pe fată de acasă. În noaptea dinaintea nunţii, nu mai rezistă şi se furişează la ea, după ce bătrâna care păzeşte, în mod tradiţional, uşa adoarme.
Şi aici vine partea subversivă şi încununarea realizărilor regizorale ale lui Djordje Kadicevic: atacat de iubita transformată în monstru, aleargă până la sicriul dezgropat cu ea pe umeri, ca şi cum ar fi călărit (totul filmat în ralenti) şi toată operaţiunea înfigerii ţăruşului are pe fundal gemete ca în timpul unei partide de sex. După Wikipedia, e unul dintre cele mai bune filme horror sârbeşti, aşa că nu e greu de apreciat cum arată celelalte. Deşi interesantă turnura din final, Leptirica e, înainte de toate, un exemplu bun de nepricepere când vine vorba de „evadare” din real.
Frumuseţea păcatului/ Lepota poroka (1986) e unul dintre rarele filme erotice din blocul comunist. A fost, la vremea sa, un adevărat hit în câteva ţări, inclusiv în Israel, unde a avut încasări consistente. E filmul care i-a adus Mirei Furlan câteva premii şi un renume, cu doar câţiva ani înainte ca actriţa croată să se mute definitiv în Statele Unite. Pelicula alb-negru a lui Živko Nikolić e construită din contraste: lumea aspră şi tradiţionalistă din munţi, în care soţia e supusă întru totul bărbatului, iar actul sexual are încă loc cu faţa acoperită, şi lumea libertină de pe Coastă, dorinţă şi înfrânare, inocenţă şi promiscuitate etc.
Doi soţi cărora naşul lor de cununie le promite într-o doară locuri de muncă bune pe Coastă, decid să coboare din satul lor şi să-i ceară ajutorul. Complet inocenţi, realizează foarte târziu că naşul lor este proxenet, abia după ce bărbatul a fost ţinta şeful său gay (1986, Iugoslavia!), iar frumoasa lui soţie, angajată să servească într-o staţiune de nudişti (în circuitul „naturismului”), cedează unui ménage à trois cu un cuplu de americani. Filmul are multe stângăcii, dar şi destule scene de o poezie adorabilă, iar cantitatea de trupuri goale e impresionantă pentru un film produs în comunism. E evidentă sugestia că decadenţa vine din Vest (nudiştii sunt occidentali), însă regizorul nu o priveşte cu ochi critici, ci dimpotrivă – de aici probabil şi succesul peliculei într-o lume care visa cu ochii deschişi la „afară”.
