Paul Negoescu: „2016 e unul dintre cei mai buni ani ai filmului românesc”

Autor: Iosif Prodan

Două lozuri, cel de-al doilea lungmetraj al lui Paul Negoescu, a avut premiera pe 7 octombrie, dar înainte de asta a rulat cam la toate festivalurile românești din această vară și de fiecare dată audiența a fost numeroasă. Poate și de asta Ro Image (distribuitor care aduce filme produse de Universal sau Paramount) a decis să-l preia și să-i acorde o prezență în cinema-uri la care visează orice regizor tânăr.

M-am întîlnit cu Paul Negoescu înainte să înceapă scandalul cu notele de pe IMDb & Cinemagia și anunțarea cifrelor de box-office din primul weekend. Fără presiunea și entuziasmul momentului, am discutat despre apariția pe marile ecrane a încă unui film românesc independent (al cincilea de anul acesta!) și cum e, de fapt, să faci filme fără bani de la CNC sau alte fonduri publice.

Și dacă tot l-am prins pe Paul, am fost curioși să aflăm mai multe și despre proiectul Film+, prezența sa în grupul de lucru care a elaborat un nou proiect de Lege a Cinematografiei sau ce se mai întâmplă la UNATC. N-am ratat nici câteva întrebări despre următorul proiect, Never Let It Go, ale cărui filmări vor avea loc primăvara următoare și despre care zice că a fost influențat de experiența Două lozuri.

Iosif Prodan: Ce te-a determinat să regizezi o comedie pentru publicul larg? Pare o distanţă destul de mare faţă de debutul tău.

Paul Negoescu: A fost o comandă, altfel nu mi-aş fi propus să fac filmul asta. Cînd am început, eram destul de reţinut în a mă implica în proiect, pentru că aveam deja un film în pregătire, urma să mi se nască un copil şi nu era chiar cel mai potrivit moment să încep să lucrez la un lungmetraj independent. Am refuzat iniţial propunerea lui Dragoş Bucur, dar a două oară cînd m-a sunat (probabil nu găsise pe altcineva în care să aibă încredere) am acceptat cu condiţia ca altcineva să scrie scenariul şi eu doar să regizez. A fost scris un scenariu, dar eu n-am rezonat foarte bine cu el şi, în fine, am decis să preiau tot proiectul. Da, e diferit de O lună în Thailanda, care e un film mult mai personal, dar mi-a plăcut să încerc zona asta de film de comedie.

De altfel, noul trend al regizorilor atît din Noul Val, cît şi a celor veniţi după e să se orienteze către filme de gen. E un calcul valid avînd în vedere că, pentru a obţine finanţări de la CNC, e nevoie de puncte, puncte care vin mai ușor de la festivaluri decît din succesul de public?

Sistemul de punctaj de la CNC e format din două părţi: puncte pentru succes festivalier şi puncte pentru succes comercial. Neavînd selecţii la festivaluri, rămîi doar cu succesul comercial – care poate însemna, pe lîngă numărul de bilete din cinema-urile de la noi, şi vînzarea filmului în alte teritorii, la televiziuni etc. Nu ştiu cît de riscant e, avînd în vedere că nu rişti pe banii tăi, cum ar veni. Mai ales că ceea ce noi înţelegem prin Noul Val, estetica realist-minimalistă care a influenţat mulţi regizori după Moartea domnului Lăzărescu, a cam trecut. Nici festivalurile nu mai sînt atît de interesate de astfel de filme, publicul larg nici el. Deci mi se pare cumva sănătos ca regizorii să se orienteze şi spre alte moduri de a face cinema. Dar şi invers, Porumboiu, de exemplu, iată că devine din ce în ce mai minimalist.

În ce măsură este filmul Două lozuri o ecranizare a textului lui Caragiale? E o idee mai veche să adaptezi un text literar?

Pe genericul de final scrie că e „inspirat de nuvela lui Caragiale”. N-am preluat decît ideea nuvelei şi am făcut-o pentru că în textul literar personajul principal se întîlnește cu tot felul de personaje încercînd să găsească biletul cîştigător. Iar asta era necesar pentru proiectul filmului pentru că trebuia să integrez în scenariu toţi cursanţii de la şcoala de actorie. Şi nu doar ca figuraţie, că n-avea niciun sens să faci o şcoală de film doar ca să treci prin cadru, ci cu nişte roluri episodice cît mai consistente.

M-am gîndit la un moment dat, mai demult, să ecranizez un text de Caragiale, Năpasta, dar nu s-a concretizat niciodată. De altfel, nici nu ştiu cum se face o ecranizare, n-am învăţat niciodată asta la şcoală. N-a venit nimeni la un curs să zică „Bună ziua, azi învăţăm cum se face o ecranizare”. Deci, dacă ar fi să lucrez la un moment dat într-un astfel de proiect, probabil ar fi o adaptare, aş încerca să păstrez cît mai mult din povestea originală.

Titlul filmului, Două lozuri, a indus destul de mulţi oameni în eroare, dar l-am ales şi ca un omagiu al filmului din 1957 cu Birlic, care nu e neapărat un film bun, dar e un film de public, cu un cîrlig destul de bun pentru spectatori foarte diverşi.

Două lozuri, prin locurile în care se desfăşoară şi miza filmului, are un aer nouăzecist. Cam în ce perioadă e plasată acţiunea, din punctul tău de vedere?

Acţiunea cred că e plasată în zilele noastre, există telefoane mobile, au 4G şi Google Maps, dar am vrut să plasez acţiunea într-un spaţiu cît mai liniştit, cît mai puţin aglomerat. Ca atmosferă, sigur, seamănă cu anii ‘90, prin speranţa generală a personajelor, dar şi prin imaginea pe care am ales-o. Majoritatea filmelor româneşti actuale au cam aceeaşi coloratură pentru că sînt filmate cu Arri Alexa, o camera foarte bună, sau cu alte camere din aceeaşi gamă. Or, noi am vrut să avem ceva mai colorat, care arată precum filmele româneşti din anii ‘90 făcute pe pelicula.

Cu ce cameră aţi filmat?

Am filmat cu o cameră digitală, dar de modă veche. În sensul că foloseşte un tip de senzor ieşit astăzi din uz şi asta face ca imaginea să arate diferit de imaginea cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. E o camera mai specială, majoritatea operatorilor fug de ea, dar are multe calităţi cum ar fi culorile foarte frumoase şi un skin tone mult mai apropiat de culoarea pielii.

Ţi s-a părut mai autentică România „provincială” decît plasarea acţiunii într-o suburbie a Bucureştiului?

Acţiunea e plasată într-un orăşel fictiv, pentru că n-am găsit oraşul care să arate aşa cum ne doream, drept urmare am filmat în mai multe localităţi din apropierea Bucureştiului, dar şi în Bucureşti (vreo 3 secvenţe din bloc). E posibil ca oraşul pe care ni l-am imaginat chiar să existe, dar nu ne-am permis noi să facem mai multe prospecţii ca să-l găsim şi să filmăm acolo.

Ai jucat vreodată la Loto?

Nu. Nici înainte să fac filmul şi nici după. Nici nu ştiu cum funcţionează jocul ăsta. Ştiu că în momentul cînd am filmat secvenţa în care personajele discută modalitatea de bifare a numerelor, am aflat că există „cap de pod”, „varianta simplă” etc. N-am înţeles nimic din schemele astea şi aşa a şi rămas în film, „punem varianta simplă”.

Două lozuri e al patrulea lungmetraj independent care-şi face loc în cinema-uri anul ăsta. Cît de greu e să faci un film lung fără bani de la CNC – deci şi fără alte fonduri publice din UE? Cît a fost o povară şi cît un avantaj lipsa finanţării CNC?

Sigur că e greu fără bani, dar în ciuda tuturor condiţiilor şi limitărilor, există şi un mic avantaj şi anume că cei care lucrează la film nu vin pentru bani, ci pentru că chiar îşi doresc să ia parte la ceva mişto. Toată lumea care a venit să lucreze la acest film a făcut-o din pasiune şi practic cu o energie pozitivă mai mare decît la un proiect normal. Or, toate energiile astea pozitive puse la un loc cred că au făcut ca multe probleme pe care le-am fi avut în mod normal să treacă așa, ca prin minune.

Aţi aplicat la CNC?

N-am aplicat, pentru că ar fi durat foarte mult. Am aplicat însă cu scenariul iniţial, cel la care am renunţat şi a picat primul sub linie. Cred că a fost un semn că nu era o idee bună să merg cu el mai departe. Plus că ne-am făcut un calcul şi am încercat să aflăm cît ar trebui să coste un film ca să fie profitabil, dacă ne gîndim la numărul mediu de bilete pe care le vinde un film românesc la noi. Şi am ajuns la cifra de 30.000 euro.

Cum aţi strîns suma asta? 

În jur de 10.000 euro au venit din taxele pe care le plătesc cursanţii, cam 6000 euro a fost o pre-vînzare la HBO, apoi Jesus del Cerro, care e prieten cu Dragoş Bucur, a investit şi el o sumă şi a devenit co-producător, iar completarea a venit de la o firmă de publicitate şi din buzunarele noastre. Acum, cînd spun 30.000 euro, ăsta e bugetul cash. Au fost multe alte servicii care n-au fost plătite – scenariul, regia, imaginea, actorii, iar onorariile primite de ceilalţi membri ai echipei au fost mult mai mici decît ar fi trebuit. Deci dacă punem pe hîrtie toate serviciile, probabil bugetul e cam de 150-200.000 euro.

Cum ai strîns echipa de producţie şi post-producţie?

Ana Drăghici, directorul de imagine, e prietena mea. Ea a mai lucrat ca operator de cameră la Aurora, dar n-a mai fost în postura asta de director de imagine la un lungmetraj. Cu Alexandru Radu, monteurul, mai lucrasem înainte, şi a fost plătit la ora de montaj. Norocul nostru a fost că din cauza că am avut puţine zile de filmare, montajul a mers foarte repede, în două zile am avut primul draft. La sunet am lucrat cu Florian Ardelean, care ne-a pus la dispoziție şi studioul lui de sunet. Producător executiv a fost Ovidiu Stancu (Ovidiu Spațialu), un tip care n-a mai lucrat film de lungmetraj, doar reclame şi videoclipuri pînă acum, şi care are un stil destul de haotic, dar care s-a potrivit perfect producţiei filmului nostru.

Filmul are şi muzică originală. Ai mai lucrat cu compozitori la filme anterioare? Cum ai ajuns la cei doi compozitori care au lucrat la Două lozuri?

Am vrut, pe lângă melodia lui Gil Dobrică, să avem muzică originală, şi îi ştiam pe cei doi muzicieni, Flora Pop şi Alin Zăbrăuțeanu, aşa că le-am arătat filmul, secvenţele unde aş avea nevoie de muzică şi ce tip de muzică mi-aş dori. Ştiam că aş vrea, ca instrumente, să folosească muzicuţă şi chitară acustică, iar Flora a venit la un moment dat cu ideea să folosească şi fluieratul din buze.

Deşi anul acesta au apărut mai multe lungmetraje româneşti care puteau fi etichetate ca film de gen (în special thrillere), n-au prea prins la public. În schimb, o comedie ca Selfie, puternic promovată şi distribuită, va fi probabil filmul românesc cu cele mai multe bilete vîndute în 2016. De ce crezi că publicul românesc larg, nu cel cinefil, de festival, merge la comedii româneşti, dar nu şi la alte genuri?

Habar n-am de ce n-au prins mai bine Orizont şi Câini, la Câini chiar mă aşteptăm să aibă un public ceva mai numeros. Cred că e o problemă la aşteptările spectatorilor români. Chiar am auzit recent un păs al unui cetăţean „nu mai vreau să văd filme ca-n viaţă, vreau să văd filme ca-n filme”. Adică filme ca-n filmele americane. Ce poţi să mai zici? De ce ai vrea să vezi nişte cópii ale unor filme care există deja şi de ce ai încerca să copiezi o cultură care nu-ţi este proprie? La comedie însă cred că lumea ar merge. Oamenii vor să meargă la un film să se simtă bine şi să mănînce popcorn.

Două lozuri e un film la care se poate mînca popcorn?

Absolut!

Din punct de vedere al distribuţiei, Două lozuri e posibil să fie filmul românesc cu una dintre cele mai bune expuneri din ultima vreme. Cum aţi ajuns să fiţi distribuiţi de una din firmele care se ocupă aproape exclusiv de filme americane ale unor studiouri mari?

Am invitat-o pe Oana Stoenescu la o proiecţie şi i-a plăcut. A zis că ea nu e critic de film ca să zică dacă e bun sau nu, dar gîndind ca distribuitor, îl va prelua. Ro Image-ul a mai distribuit filme româneşti, Despre oameni şi melci şi De ce eu?, ale lui Tudor Giurgiu. Mă gîndesc că dacă pînă şi Giurgiu, care are o firmă de distribuţie, a simţit nevoia să apeleze la o firmă specializată în filme americane, înseamnă că accesul lor la săli şi anumite canale de promovare e deosebit de important.

Eşti implicat şi în campania de promovare a filmului? Sau firma de distribuţie se ocupă exclusiv de asta?

Da, sîntem şi noi implicaţi, dar în ceea ce priveşte ideile out of the box. Campania cu Dacia e gîndită de noi, cu ajutorul Groupama, clipurile scurte le-am filmat recent, pe ultimul l-am filmat cu o săptămînă înainte de premieră, mai e şi ideea lui Dragoş Bucur cu datul banilor înapoi. Plus apariţiile la Capatos, Măruţă, urmează Teo şi altele – de astea tot noi ne-am ocupat, cu ajutorul lui Codin Maticiuc, care joacă şi el în film. Ro Image se ocupă de promovarea pe canalele convenţionale, publicitatea pe autobuze şi de relaţiile cu cinematografele.

Ce aşteptări aveţi din punctul de vedere al numărului de bilete?

Cam 50.000, avînd în vedere distribuţia de care avem parte, dar nu sînt foarte optimist. O să vedem.

Care e bugetul de promovare al filmului?

Probabil ajungem pe la 20.000 euro sau chiar mai mult.

Ştiu că la Hollywood există un soi de regulă care zice că bugetul de producţie trebuie să fie egal cu cel de promovare.

În cazul nostru cam e, dar nu pentru că ne-am permite un buget de promovare uriaş, ci pentru că bugetul de producţie e foarte mic. Bugetul de promovare pe care-l avem e cam în media bugetelor altor filme româneşti. Am primit şi de la CNC o sumă pentru promovare, aceeaşi sumă care se acordă cam tuturor filmelor care aplică.

Filmul va ajunge în cinema-uri şi în alte ţări? Există discuţii pentru vînzarea drepturilor în alte teritorii?

După premiul cîştigat la Zurich, care e un festival orientat într-un fel către filme cu priză la public, am înţeles ca şansele să fim distribuiţi în Elveţia cresc, dar asta nu e nicio garanţie. Apoi am mai avut o discuţie cu un producător francez care ne-a zis că nu e o mare afacere ca Două lozuri să fie distribuit în Franţa, dar ar fi interesat să facă un remake, vorbit în franceză şi cu actori francezi. Ceea ce ar fi nemaipomenit, dar momentan e doar o discuţie.

Ce filme româneşti de anul ăsta ai văzut şi cum ţi s-au părut?

Le-am văzut cam pe toate, mai puţin vreo 3-4 pe care nu-mi doresc neapărat să le văd. Din ce am văzut, cred că e unul dintre cei mai buni ani ai filmului românesc. Cum zicea şi Georgică Severin la Comisia de Cultură: „Care-i graba? Avem două filme la Cannes, premiu la Berlin”, mai e un premiu la Locarno. Sînt curios să văd Inimi cicatrizate.

Ai în lucru alte două proiecte – Vreme de câine şi Never Let It Go. În ce stadiu se află? Ne poţi poveşti puţin despre ce e vorba?

Vreme de câine nu se mai numeşte aşa, se cheamă Monica se întoarce. E un scurtmetraj care a fost filmat, dar nu-mi place ce a ieşit şi am părăsit proiectul. Never Let It Go este finanţat în acest moment, iar în primăvară vom avea filmările. Ăsta a fost şi unul din motivele pentru care m-am implicat totuşi în Două lozuri, la acel moment Never Let It Go nu era încă finanţat.

Cum va arăta, estetic vorbind, Never Let It Go? Va fi o întoarcere la ceea ce ai făcut în O luna în Thailanda?

E un film care seamănă vag, dacă vrei, cu O lună în Thailanda, în sensul că explorează sexualitatea masculină şi rolul de azi al bărbatului. Dar încă nu ştiu cum va arăta. Ştiu doar că înainte să fac Două lozuri voiam să fie foarte frust, să aibă scene de sex explicite, dar am renunţat la abordarea asta, îi caut acum forma cea mai potrivită.

Te-a influenţat ceea ce ai făcut la Două lozuri?

Da, într-un fel. De exemplu, cînd făceam O lună în Thailanda, eram foarte stresat că era debut şi aveam senzaţia că sunt mulţi ochi pe mine. Şi aici, la Două lozuri, am fost stresat, nici n-am putut să dorm cîteva zile înainte de filmare, mă gîndeam că o să iasă o prostie de film, că o să iasă ridicol. Că investim atâta energie şi efort, inclusiv financiar, în ceva ce s-ar putea să nu iasă niciodată. Experienţa de la Două lozuri m-a ajutat să mă gîndesc mai mult la film şi mai puţin la cum va fi perceput.

Mai predai la UNATC? Care mai e atmosfera după scandalul de anul trecut cu Andrei Rus & Gorzo?

Da, încă lucrez la UNATC, dar am fost retrogradat, pentru că nu mi-am susţinut lucrarea de doctorat. Am terminat-o, dar nu mai sînt asistent, ci doar colaborator extern. Adică fac acelaşi lucru, dar am altă titulatură. Atmosfera e… la fel, poate puţin mai nasoală. Înainte de acel moment, decanul Facultăţii de Film era Sorin Botoșăneanu, un tip destul de deschis la propuneri şi reforme, veneau regizori ca Puiu sau Porumboiu să ţină masterclass-uri; or acum, de cînd nu mai e decan, cel puţin pînă în acest moment, şcoala nu pare să aibă aceeaşi deschidere către reformă.

Ai promovat recent un proiect, „Film +” dedicat tinerilor regizori/studenţi care au proiecte şi pe care vrei să îi ajuţi. Cum ai ajuns la formula asta şi ce impresie ţi-au lăsat proiectele care au fost înscrise? Cum o să-i ajuţi?

Iniţial am vrut să facem o şcoală, un fel de workshop care să-i ajute pe studenţi (şi nu numai) să vizualizeze un text/scenariu, să-şi dezvolte estetica vizuală. Pentru că în şcoală, examenul de admitere înseamnă 90% probe de scenariu, iar în următorii trei ani discuţiile se concentrează 99% pe scenariu. Deci practic nu faci muncă de regie şi nu-ţi dezvolţi skill-urile vizuale aproape deloc. Şi m-am gîndit că această nişă trebuie acoperită cumva. Dar cum formula la care m-am gîndit era prea costisitoare, am venit cu propunerea asta: toţi cei care ori au scenariul scris şi vor să-l filmeze, ori l-au filmat deja dar nu mai au bani să-l termine, să-şi înscrie proiectul, şi pe cei care vor fi selectaţi vom încerca să-i ajutăm cu ce au nevoie că să-l termine.

Sincer, am crezut că vor fi cam 10-12 proiecte care se vor înscrie, de asta am şi zis că vom selecta maxim 7, ideea era să alegem vreo 5, dar am selectat pînă la urmă 12 din peste 50. Deci ni s-au confirmat cumva aşteptările că e nevoie de un astfel de proiect şi sperăm ca pînă prin decembrie să terminăm ce avem în lucru.

Cu cine lucrezi la acest proiect?

Eu şi Tudor Jurgiu vom oferi consultanţă pe scenariu, Ana Drăghici şi Livia Rădulescu se ocupă de partea de organizare, iar Alexandru Radu şi Lucian Iordan se vor ocupă de partea de postproducţie.

Ce se mai întîmplă cu proiectul de reformă a legii cinematografiei?

Din păcate, nu sînt deloc optimist în ceea ce-l priveşte. Cred că s-a greşit acum că nu s-a făcut lobby mai din timp în Parlament şi nici cu providerii de net. Chiar dacă s-ar ajunge în final la trecerea proiectului prin Ordonanţă de urgenţă, el tot poate fi amendat ulterior cînd intră în Parlament, iar acolo e posibil să fie faultat atît de tare, încît să nu mai aibă nicio legătură cu ce ne-am dorit noi. Poate că ar fi trebuit invitat şi Cristian Comeagă în grupul de lucru unde s-a gîndit acest proiect (sigur, a fost invitat şi n-a venit, dar poate trebuia stat la discuţii cu el şi căzut la pace), la fel şi în cazul providerilor – ar fi trebuit să se negocieze cu ei înainte de a se ieşi public cu propunerea de taxare.

Trebuia explicat faptul că actuala lege după care se strîng fonduri pentru finanţarea proiectelor cinematografice prevede o formă de taxare a pirateriei prin taxarea casetelor video, CD-urilor şi DVD-urilor blank, pentru că aceste medii erau folosite la piratare acum 12 ani când s-a scris legea. Or, aceste medii nu se mai comercializează (sau cel puţin nu ca acum 10 ani), piratarea în acest moment e aproape exclusiv online, aşa că era mai mult decât firesc ca taxarea să vină la operatorul care oferă serviciile de internet. Cred că trebuia mers înainte la providerii de net şi negociat cu ei o formulă de genul „începem acum cu 0,1%, dar ajungem la 1% peste 10 ani”.

În fine, eu am încercat să includ cît mai multe beneficii pentru tineri în acest proiect de lege, pentru că în ultimii ani am ajuns un fel de lider sindical al tinerei generaţii. Ceilalţi implicaţi în proiect aveau şi ei interesele lor, dar ne-am întîlnit la mijloc şi am găsit o cale comună. Cred că se putea face la fel cu toţi ceilalţi implicaţi / afectaţi de acest proiect. Nu ştiu însă ce se va mai întîmpa de-acum cu acest proiect. Din păcate, actualul regulament al CNC e chiar mai restrictiv ca cel de acum un an, deci, la fel ca la UNATC, ne aflăm într-o situaţie mai nasoală decît atunci cînd s-a început „reforma”.

Dar dacă, să zicem, trece acest proiect legislativ, urmează încă o etapă şi mai complicată, elaborarea regulamentului CNC. Pentru că acest proiect de lege e destul de lax, l-am gîndit aşa tocmai pentru a nu mai fi nevoie să schimbăm legea de fiecare dată când apare câte o problema care, în mod normal, ar trebui să ţină de regulament. De exemplu, menţiunea cu „concursul este secret” nu se poate schimba prin regulament, pentru că scrie în lege. Deci am vrut să menţionăm cîteva chestiuni clare în lege, urmînd ca regulamentul care, putînd fi modificat doar prin Ordin de Ministru, e mai uşor de adaptat unor viitoare provocări de ordin tehnic sau diferitelor contexte cu care vom avea de-a face, să fie cel pe care să ne concentrăm mai mult.