„Larry şi cu mine ne cunoaştem foarte bine (atât de bine cât poate un om să-l cunoască pe celălalt). Ne-am iertat unul pe celălalt de multe ori. L-am iertat că a scris cartea asta. Şi sper că şi el o să mă ierte că am scris această prefaţă”. Cu această confesiune a lui Al Pacino încep cele 300 de pagini de interviu din cartea „Al Pacino. În dialog cu Lawrence Grobel”, tradusă de Sanda Watt la editura Victoria Books şi lansată recent pe piaţă.

Volumul cuprinde 25 de ani din cariera celebrului actor şi 400 de ore de conversaţii, între 1979 şi 2005. Grobel este primul jurnalist căruia Al Pacino i-a acordat un interviu (publicat în „Playboy”) şi asta numai datorită unei recomandări indirecte. „Încă nu acceptasem să-i acord primul interviu, însă când am citit interviul pe care i-l luase lui Marlon Brando, pe insula lui din Tahiti, am rămas impresionat. Cunoscându-l pe Marlon, mi-am dat seama că dacă lui i-a plăcut de Larry şi a putut vorbi deschis cu el, atunci însemna că şi eu pot face asta. Larry m-a uimit, la sfârşitul fiecărui interviu ştiam mai mult despre el decât ştia el despre mine. Cu timpul, am ajuns să-i apreciez metoda, stilul. E insistent, dar niciodată ipocrit”, scrie Pacino.

Primul interviu a însemnat 40 de ore înregistrate şi 2000 de pagini transcrise. Fundalul: apartamentul din New York al lui Pacino, trei camere într-o dezordine de burlac trezit la amiază. A refuzat să dea interviuri până atunci – deşi avea patru nominalizări la Oscar, făcuse Naşul I şi II şi Serpico – pentru că era convins că nu realizase îndeajuns de multe. Actul de a întreba în sine i se părea o indiscreţie, nu voia ca lumea să confunde omul cu actorul.

Un „Huckleberry Finn de New York”

Dincolo de baletul acesta al întrebărilor, complicităţilor, răspunsurilor tăioase, refuzurilor şi mărturisirilor – Pacino e când precaut, când enervat şi ironic, când ofensiv, când dispus la confesiuni – cartea e şi povestea unei prietenii, pentru că cei doi au devenit apropiaţi. Grobel devenise omul la care se apela în presa americană pentru un interviu cu Pacino. Însă, dacă ar fi fost să-şi aleagă un biograf, Pacino ar fi întins mâna spre Dostoievski, „deşi nu e chiar amuzant” şi se simte mai degrabă cehovian.

„Am crescut cu mulţi scriitori diferiţi, de la Balzac la Shakespeare. Ştiu că vin de pe stradă şi nu am avut parte de o educaţie formală, dar mai citesc şi eu şi m-am apropiat mai ales de ruşi. Cititul mi-a salvat viaţa”. Mama îl punea să citească şi îl ducea la cinema, într-un Bronx al violenţei şi drogurilor. Tatăl îi părăsise când avea doi ani, iar bunicii săi au compensat această absenţă. La vremea ultimului interviu, din 2005, doar bunica lui mai trăia şi singura ei nemulţumire e că nu se îmbrăca destul de frumos în anumite filme.

Ca un „Huckleberry Finn de New York”, cum se descrie, Al Pacino a învăţat să se descurce singur, întâi fugind din calea „inamicului de cartier”, apoi dând pumni. „Nu am avut voie să ies afară până să merg la şcoală, când am început să cunosc ceilalţi copii. Eram foarte timid. Nu era foarte plăcut să mergi la şcoală la vârsta aceea, cu sentimentul că poţi să iei bătaie oricând. Am învăţat să mă lupt, să mă apăr de la o vârstă foarte fragedă pentru că, atunci când mă lovea cineva, cădeam şi vomitam. Trebuia să înveţi cum să ai grijă de tine”, îşi aminteşte actorul care avea să joace, ani mai târziu, unul dintre cei mai reci şi cruzi mafioţi din istoria cinema-ului.

„Aş spune că maică-mea mi-a salvat viaţa”

Ca orice tânăr născut (în aprilie 1940) şi crescut în Bronx, a executat diverse joburi mici, prost plătite. „Am lucrat ca poştaş, portar, am vândut pantofi; am lucrat într-un magazin de fructe, într-o farmacie, la un supermarket; am cărat mobilă – asta a fost cea mai grea muncă pe care am făcut-o vreodată”. Ca plasator la cinema, a pus pariu cu un coleg că îi va convinge pe oameni să formeze o coadă de cealaltă parte a străzii. A fost concediat imediat. La 18 ani, cu patru ani înainte de moartea mamei sale, a început să ia cursuri la şcoala de actorie de la studioul Herbert Berghof, unde l-a cunoscut pe Charlie Laughton, mentorul şi protectorul său.

Între timp, în jurul lui se întâmplau tragedii, prietenii îi mureau din cauza drogurilor. „Aş spune că maică-mea mi-a salvat viaţa. Nu am încercat niciodată acul. Îmi plăcea să beau totuşi, din când în când. Făceam asta pe la vreo 13 ani, ca majoritatea băieţilor. (…) Băutura şi iarba au fost parte din viaţa mea de când mă ştiu. Am început să fumez ţigări pe la 9 ani. La zece mestecam tutun. La 11 fumam pipă”. Când a murit mama sa, nu mai comunicau atât de des, dar „vinovăţia este inutilă”, spune Pacino citându-l pe idolul său, Marlon Brando. În mod ironic, primul său film a fost exact unul despre efectul drogurilor, Panică în Needle Park (înainte de a-l accepta refuzase 11 roluri, preferând teatrul).

Despre problemele sale cu băutura s-a tot speculat în presă, e un subiect despre care Pacino evită să vorbească deschis. În 1983, însă, când prietenul său Jimmy Hayden, partenerul lui din spectacolul „American Buffalo” al lui David Mamet, a murit din cauza unei supradoze, a plâns. Apoi a reflectat asupra felului în care oamenii se lasă prinşi: „Nu-mi place să vorbesc despre băutură, este ceva ce n-am prea înţeles. Îmi doresc să fi înţeles mai bine. Prietenul meu, Charlie (Laughton, n.r.), mi-a deschis ochii când mă complăceam într-o rutină a muncii şi băuturii, o chestie tipică, într-un fel. După ce am conştientizat lucrul ăsta, mi-a luat aproximativ un an ca să-l înţeleg şi încă unul ca să mă las”.

„La asta se reduce totul. Poftă şi nevoie”

În cele 400 de ore de înregistrări, Shakespeare, teatrul şi Naşul ocupă un spaţiu de invidiat. Pacino citează frecvent din Shakespeare şi dă poate cea mai frumoasă definiţie a actoriei: „Replica mea favorită din Richard al III-lea este: «Nu pentru o nevoie! Ci pentru acea nevoie!» Nevoia este totul. La asta se reduce totul. Poftă şi nevoie”. (filmul său „Looking for Richard” este, de altfel, „o extensie a viziunii” sale despre viaţă). Actorii săi favoriţi, pe lângă Brando, sunt Meryl Streep, Julie Christie, Diane Keaton, Barbra Streisand şi Gerard Depardieu.

Naşul e un capitol consistent din viaţa sa, deşi Pacino susţine că rolurile în filmele mici i-au fost cele mai dragi. În primul Naşul, producătorii îl sabotau, nu-l vedeau sub nici o formă în rolul lui Michael Corleone. Nici el nu înţelegea determinarea lui Francis Ford Coppola de a-l avea pe platouri. „În primele săptămâni se gândeau să mă concedieze. Şi nu înţelegeam de ce n-o fac. Sincer, nu ştiam ce să mai fac. Eram un puşti, la al doilea film. Habar n-aveam ce se petrece. Habar n-aveam că Naşul avea să se transforme în ce s-a transformat până la urmă. Mă gândeam doar «Francis mă vrea. Nu ştiu de ce, dar mă vrea pe mine».

La al doilea Naşul, s-au inversat rolurile, producătorii şi l-au dorit atât de mult, încât au urcat onorariul de la 100.000 de dolari la 1 milion. În cele din urmă a primit 600.000 şi un procent din încasări, dar l-a convins fervoarea lui Coppola, nu disperarea producătorilor. S-a întâlnit cu mafioţi pentru acest rol, a studiat îndelung. Intrase atât de tare în pielea personajului, încât o resimţea fizic. „Filmam în Republica Dominicană şi eram tratat de parcă aş fi fost vreun prinţ. Opt gărzi şi tot tacâmul, ceea ce nu era deloc necesar. Ba chiar deconcertant. M-am îmbolnăvit fizic. Am lucrat pur şi simplu prea mult la acel rol”. Apoi au venit nominalizările la Oscar şi dezamăgirea de a pleca fără premiu („Te simţi bine când eşti nominalizat, după care te transformi într-un fel de ratat dacă nu câştigi).

„Cum te recunosc, parcă se prostesc”

În Naşul III s-a făcut o greşeală majoră, consideră Al Pacino. „Aceea de a se încerca mântuirea lui Michael Corleone. Fiindcă eu nu cred că spectatorii vor să-l vadă pe Michael Corleone ca pe cineva care caută sau vrea mântuirea. A devenit un pic ezoteric. Ar fi fost mai bine să fi fost realizat într-un fel mai subtil. (…) Era antiteza personajului, a felului în care îl vedeam eu. A felului în care, culmea, îl vedeam cu adevărat. Cred că asta a dat totul peste cap. Ciudat cum i se poate întâmpla asta unui actor”.

La fel de ciudată i se pare şi reacţia oamenilor în faţa celebrităţii: „Văd oameni foarte normali, uneori extrem de inteligenţi sau persoane care au un fel de aură de putere şi raţiune. Apoi te duci în faţa lor şi totul se risipeşte. Cum te recunosc, parcă se prostesc. Numai pentru o clipă. Le trece şi devin din nou ei înşişi. Dar este foarte caraghios”, se amuză Pacino, explicând de ce nu e pregătit pentru o apariţie la Oprah şi de ce-l uimeşte faptul că a ajuns la Larry King. „Fiindcă despre ce-aş putea discuta o oră întreagă? Nu mă prea descurc cu televiziunea. Nu cred că mă împac prea bine cu camera de filmat în asemenea fel. Nu mă pot exprima decât cu ajutorul emoţiilor. Nu pot vorbi rece, clar, meticulos, nu pot să prezint ansamblul. Nu mă pricep la asta”.

Dragostea şi căsătoria sunt subiecte semi-tabu. Vorbeşte puţin despre ele şi, aproape de fiecare dată, încearcă să schimbe direcţia interviului. „Nu ştiu de ce nu m-am însurat. Am senzaţia că e simplu, dar e mai complicat decât pot eu recunoaşte. S-a întâmplat de câteva ori când aş fi putut să o fac şi, cumva, simt că ar fi trebuit să o fac, o dată cel puţin. Dar poate că nu-mi pasă de căsătorie. Poate nu cred în ea. La capitolul ăsta sunt nedumerit. Maică-mea şi taică-meu n-au reuşit”, mărturisea actorul în 1990.

„Îmi plac femeile care ştiu să gătească”

Rădăcinile sale italiene ies la suprafaţă când vine vorba de femei, pentru că Pacino le preferă pe cele gospodine. „Îmi plac femeile care ştiu să gătească (zâmbeşte larg). Asta în primul rând. Dragostea este foarte importantă, dar trebuie să-ţi fie întâi prietenă – trebuie să ajungi, în cele din urmă, într-un punct în care poţi să spui că acea femeie îţi este şi prieten”. O iubită de nădejde ar trebui să gătească des spaghetti şi chifteluţe, mâncărurile lui favorite.

Unul dintre cele mai frumoase pasaje din interviul de 300 de pagini este cel în care vorbeşte despre filme, dragoste şi scris. „Am scris o dată o scrisoare – n-am mai trimis-o – unei femei de care eram îndrăgostit cu adevărat. Mă chinuiam serios: singurul fel în care am reuşit să scap a fost să-i scriu. M-am pus pe scris şi când am ridicat capul trecuseră deja cinci ore, de parcă ar fi fost cinci minute. Şi m-am gândit «Ce fel minunat de a trăi». Aşa mă simt când vine vorba de filmele mele, de cele mici pe care le fac”

La ultimul interviu luat, în 2005, Lawrence Grobel îşi introducea textul cu următoarele cuvinte: „Ar putea fi fotomodel pentru un poster cu «şaizeci şi cinci e noul patruzeci şi cinci». Încă şi-a păstrat magnetismul senzual, zâmbetul acela electric, acea atitudine personală rafinată. Pe terenul de tenis a lăsat-o mai moale, dar la acţiune n-a renunţat. Îi place să joace poker şi şah şi-şi păstrează mintea alertă citind piese. Citează fără probleme din Shakespeare şi uneori aproape că le poate ţine hangul cu orele gemenilor săi de patru ani”. Cinemateca Americană tocmai îl premiase pentru întreaga activitate, iar Pacino se simţea ca „un muzeu”.

Fragment:

Ai învăţat ceva lucrând cu Brando?

M-a inspirat. Ce vrei să spui cu „învăţat”?

Din cum se purta, din cum făcea lucrurile, cum lucra…

Am învăţat că dacă te îndopi cu îngheţata aceea de fistic care-ţi place aşa de mult, te faci cât casa. De fiecare dată când dau peste îngheţata respectivă, la asta mă gândesc.

Te prosteşti acum, dar să ştii că m-am întrebat mereu de ce n-aţi fost mai apropiaţi.

Niciodată nu m-am priceput să le fac avansuri oamenilor.