Top „one hit wonders” în film: regizori care au dat o singură lovitură

În film, ca şi în muzică sau literatură, există regizori care au dat o singură lovitură în toată cariera lor. Filmele lor fie au luat-o înaintea vremurilor şi n-au fost pe gustul şi înţelesul contemporanilor, fie au fost succese de casă urmate de eşecuri în lanţ, fie au fost, pur şi simplu, o unică încercare în regie.

Am ales opt nume şi opt titluri – unele sunt filme-cult pentru fanii anumitor genuri, altele au fost uitate şi ar merita redescoperite.

Primim fără rezerve sugestiile voastre, ca să mărim lista de one hit wonders. Iat-o, deocamdată, pe a noastră:

Michael Cimino – The Deer Hunter (1979)

Regizorul lui The Deer Hunter a suferit probabil una dintre cele mai crunte căderi din lumea filmului. După ridicări în slăvi şi două Oscaruri – Cel mai bun film şi regie – cu The Deer Hunter, Michael Cimino a venit cu ceea ce unii consideră a fi cel mai mare eşec din istorie: filmul de război Heaven’s Gate. Nimic n-a mai fost la fel nici pentru Cimino, nici pentru admiratorii săi, şi nici pentru United Artists, care aproape a dat faliment din cauza bugetului investit – 44 milioane de dolari – din care n-a recuperat mai nimic.

Tot ce a făcut ulterior Cimino a stat sub o umbră grea. Year of the Dragon (unul dintre preferatele lui Tarantino), The Sicilian, Desperate Hours – toate au fost eşecuri de box office şi, parţial, de critică. Cineastul, acum în vârstă de 72 de ani, dă rar interviuri şi, din câte se pare, a indus frecvent în eroare dând detalii false despre biografia sa.

Leonard Kastle – The Honeymoon Killers (1970)

Compozitorul de muzică de operă Leonard Kastle a făcut un singur film în viaţa sa şi el e cel care i-a adus celebritatea. The Honeymoon Killers, filmat în stil documentar, în alb negru, este inspirat de cuplul notoriu de criminali Raymond Fernandez şi Martha Beck, cunoscuţi ca Lonely Hearts Killers. Brutal de onest, thriller-ul alb-negru cu substrat de comedie neagră, excelent jucat de Tony Lo Bianco şi Shirley Stoler, a devenit rapid unul dintre cele mai apreciate filme din anii 70. François Truffaut l-a inclus printre peliculele sale favorite, iar „The New York Times” l-a numit pe autorul lui una dintre vocile originale şi puternice ale epocii.

Însă Leonard Kastle nu era la fel de entuziasmat ca admiratorii săi şi s-a întors la catedră şi la compus. A mai scris alte 6-7 scenarii, însă nici unul nu s-a concretizat într-un film. În orice caz – glumea Kastle într-un interviu – el poate spune cu mâna pe inimă – ceea ce alţi regizori nu pot face – că n-a dat-o în bară după primul său film.

În 2006 a fost lansat şi un remake după filmul său, Lonely Hearts, cu Jared Leto, Salma Hayek şi John Travolta. Leonard Kastle a murit în primăvara acestui an, la 82 de ani.

Barbara Loden – Wanda (1970)

Numele nu vă spune mare lucru, probabil, însă singurul film pe care a apucat să-l regizeze (a murit de cancer la 48 de ani, în 1980) este considerat unul dintre cele mai bune din epocă. Barbara Loden a fost soţia lui Elia Kazan şi a jucat rolul surorii lui Warren Beatty în Splendoare în iarbă. În Wanda, o poveste autobiografică, Barbara Loden semnează scenariul, regia şi joacă rolul principal. Extrem de realist şi de poetic în acelaşi timp, rezonând ca stil cu filmele lui Robert Bresson, Wanda este povestea unei soţii de miner care îşi abandonează familia, se apucă de băut şi se agaţă de străini doar pentru a avea unde dormi. Într-o noapte, însă, cunoaşte un bărbat care se dovedeşte un criminal. Filmul a fost premiat de critici la Veneţia şi a fost proiectat la Cannes şi Karlovy Vary.

Mário Peixoto – Limite (1931)

În mai 1931, la Cinema Capitólio din Rio de Janeiro, un artist numit Mário Rodrigues Breves Peixoto (1908 – 1992) lansa un film care avea să fie numit, ani mai târziu „capodopera necunoscută”. Un film mut avangardist, alb-negru, despre trei personaje rătăcite în largul mării pe o barcă. Pelicula ar fi fost inspirată de o fotografie a lui André Kertesz. Pe coloana sonoră, muzică de Eric Satie, Claude Debussy, Alexander Borodin, Igor Stravinsky, Sergei Prokofiev şi César Franck.

Limite n-a circulat niciodată prin cinematografe şi a avut parte de proiecţii sporadice (cum ar fi cea pentru Orson Welles) până în anii 50, când copia filmului s-a rătăcit. Filmul a căpătat statutul de mit în deceniile care au urmat şi criticul Georges Sadoul a călătorit fără succes la Rio De Janeiro, se pare, doar ca să-l vadă. Abia în anii 70, a fost regăsit şi restaurat de către doi critici brazilieni, iar în 1988 Cinemateca braziliană l-a numit Cel mai bun film brazilian din toate timpurile. Din 1996, regizorul Walter Sales (The Motorcycle Diaries) s-a dedicat întreţinerii şi promovării arhivei Peixoto.

Douglas McKeown – The Deadly Spawn (1983)

Un profesor de liceu devenit actor şi scenograf, regizează la începutul anilor 80 un horror sci-fi cu un buget infim. The Deadly Spawn, lansat în 1983, devine peste ani un film cult pentru fanii genului. În pivniţa unei case se ascunde o creatură terifiantă, extraterestră, care se hrăneşte cu cei care au nenorocul să intre în subsol. Un grup de adolescenţi încearcă să supravieţuiască monstrului cu trei capete şi chiar să-l ucidă.

Filmul a fost considerat una dintre cele mai creative (şi superb autoironice) producţii horror cu buget mic, influentă pentru cinema-ul de gen din anii 90, iar Charles Hildebrandt (13 ani la vremea aceea), unul dintre cei mai buni copii actori într-un horror.

Dalton Trumbo – Johnny Got His Gun (1971)

Autor a peste 60 de scenarii (Spartacus, Roman Holliday, Papillon, The Brave One), premiat cu Oscar pentru şi controversat pentru refuzul de a depune mărturie în 1947 în dosarul privind simpatizanţii comunismului la Hollywood, Dalton Trumbo a regizat un singur film: Johnny Got His Gun, o adaptare după propriul roman. Protagonistul este un tânăr soldat american mutilat de război (nu mai are membre, nas, ochi) care supravieţuieşte miraculos în spital şi găseşte un mod de a comunica, prin codul Morse. Filmul (cu un mesaj pacifist puternic) a obţinut Marele Premiu la Cannes, în anul respectiv, însă criticii americani nu i-au fost prea favorabili. În distribuţie figurează Timothy Bottoms, Jason Robards, Donald Sutherland şi Diane Varsi.

Gerald Kargl – Fear / Angst (1983)

Psycho-thriller-ul lui Gerald Kargl este unul dintre filmele care l-au influenţat masiv pe Gaspar Noe, după cum singur a declarat. Regizorul austriac de clipuri publicitare a avut un singur lungmetraj în toată cariera, unul primit bine de critică în anii 80 şi lăudat pentru stilul vizual şi interpretările puternice, însă uitat între timp. Angst este povestea unui criminal (Erwin Leder) eliberat din închisoare care simte din nou impulsul de a ucide şi-şi caută victimele. Pornirile lui sadice au cauze adânci într-o copilărie marcată de abuzuri. Scenariul se bazează pe cazul real, intens mediatizat la vremea respectivă, a lui Werner Kniesek, care a ucis trei oameni din pură plăcere. Filmul conţine scene atât de violente, încât nu a fost distribuit în unele ţări.

Tom Stoppard – Rosencrantz & Guildenstern Are Dead (1990)

Celebrul dramaturg britanic Tom Stoppard, devenit Sir în 1997, are zeci de piese de teatru în portofoliu, însă un singur film: Rosencrantz & Guildenstern Are Dead. E bazat tot pe o piesă proprie şi i-a adus lui Gary Oldman unul dintre cele mai importante roluri din viaţa lui (potrivit spuselor lui).

Tim Roth, Richard Dreyfuss, Iain Glen şi Ian Richardson întregesc distribuţia acestui film premiat cu Leul de Aur la Veneţia. Personajele sunt extrase din opera lui Shakespeare şi transpuse într-o comedie existenţialistă, absurdă şi plină de umor.