Making Waves (1): „Closer to the Moon” şi comunismul glossy

0
186

closermoon13

CORESPONDENŢĂ DE LA NEW YORK. Dacă iei la pas New York-ul – mai ales în preajma Zilei Recunoştinţei – întâlneşti cozi de tot felul. La Best Buy, la Radio City Hall, la spectacolele de pe Broadway, la pomul de Crăciun din Rockefeller Plaza, la Empire şi, în marea de cozi newyorkeze, la un film românesc. Vineri seara, la casa de bilete a Walter Reade Theater din Lincoln Center, se stătea de minute bune cu speranţa unui bilet la o proiecţie deja sold out, Closer to the Moon, filmul lui Nae Caranfil.

Amfitrioni la deschidere au fost Corina Şuteu, preşedintele Making Waves, şi Mihai Chirilov, directorul artistic, care au introdus ediţia de anul acesta, mulţumindu-le suporterilor festivalului, în acest moment complet independent. Printre invitaţi: ambasadoarea Simona Miculescu,Nae Caranfil, regizorul  de teatru Andrei Şerban, Harry Lloyd, tânărul star britanic din Games of Thrones, actriţele Luminiţa Gheorghiu, Monica Bârlădeanu, Smaranda Luna, producătorii Michael Fitzgerald şi Renata Rainieri, Richard Peña, fostul director de programe la Film Society of Lincoln Center şi profesor la Columbia University (mare iubitor de film românesc), regizoarea Mona Nicoară, criticul Evgeny Gusyatinskiy, istoricul de film Dominique Nasta, şi susţinători financiari ai Making Waves.

Cap de afiş la Making Waves: New Romanian Cinema, Closer to the Moon e aşteptat de aproape doi ani în România. Însă primii români care l-au văzut, oficial, sunt cei care au fugit, într-un fel sau altul, de România. Fie înainte de 89, fie imediat după, fie în ultimii ani. E greu de crezut că va exista o sală mai eclectică şi o reacţie mai vie ca cea de la Making Waves (la premieră a venit inclusiv nepoata Monicăi Sevianu, singura femeie din grupul de jefuitori şi unica supravieţuitoare).

Cei mai în vârstă, plecaţi în timpul comunismului, duc cu ei o Românie amară şi cenuşie pe care Nae Caranfil o sfidează complet neaşteptat. Reconstituirea jafului de la Banca Naţională din 1959 şi execuţia celor condamnaţi a rămas în istorie ca un eveniment tragic. Nae Caranfil caută şi găseşte umorul acolo unde nu l-au văzut  – şi probabil nu-l vor vedea – mulţi.

E un film de epocă vorbit în engleză (excelent dublajul, mai ales în cazul actorilor români), cu nume ca Vera Farmiga, Mark Strong, Christian McKay, Joe Armstrong, cu securişti români care înjură britanic (dialogul în română ar fi fost mult mai insidios şi mai tragicomic) şi cu acţiunea plasată într-un Bucureşti ca un glob de sticlă, încă ne-sovietizat cu totul.

Idealişti şi ilegalişti

În Closer to the Moon, Nae Caranfil încearcă să dea un răspuns (al său) la o întrebare fără răspuns: de ce cinci evrei bine situaţi (un colonel de poliţie, un fizician, un profesor de istorie, un ziarist, un inginer, o absolventă de ştiinţe politice la Moscova), luptători în rezistenţa comunistă de dinainte de 1945, ajung să jefuiască Banca Naţională. Varianta sa de răspuns prelungeşte utopia care i-a făcut pe ei să creadă că în comunism stă salvarea: îi transformă în idealişti capabili să moară de dragul unei idei, aceea că vor sfida regimul printr-un act înfierat ca fiind profund capitalist. Ceva ce nu s-ar întâmpla într-o ţară comunistă (dovadă şi faptul că cei doi angajaţi din maşina jefuită nu aveau nici măcar un cuţit la ei).

Viziunea lui Caranfil e şi ea idealistă: e plăcut, seducător chiar, să crezi că cei cinci s-au purtat atât de degajat în beciurile Securităţii şi că au sfidat cu atâta umor şi nonşalanţă grosolănia şi obtuzitatea ofiţerilor, deşi documentele vorbesc despre tortură. Cineastul reface această lume cu ochii cinefilului pasionat de cinema şi în mod special de filmele de epocă şi foloseşte toate mărcile filmului de gen, într-o naraţiune convenţională (împărţită pe capitole), potenţată de muzică.

La Q&A-ul de la final cu Nae Caranfil, actorul Harry Lloyd şi producătorul Michael Fitzgerald – moderat de Mihai Chirilov – o spectatoare stabilită în SUA din 1948 a criticat aerul sprinţar al filmului, în total dezacord cu subiectul lui. Nu era România de care îşi amintea ea, iar evenimentul real, în nici un caz amuzant.

„Nu luaţi literal tot ce vedeţi în film. Nu e un film istoric, sunt viziunea şi fantezia mea asupra unei întâmplări reale, multe dintre lucrurile pe care le vedeţi au fost inventate”, a spus Nae Caranfil, argumentând tonul lejer, mai mult comic (cu momente de slapstick, chiar) decât tragic, printr-o trimitere la tratamentul unilateral, în alb şi negru, de care a avut parte comunismul în majoritatea filmelor. Tinereţea lui în comunism, aşa cum şi-o aminteşte acum, a avut destule momente vesele. „80% din ce am trăit noi atunci a fost slapstick: autorităţile spuneau una şi făceau cu totul altceva”.

„Momentul care m-a intrigat pe mine şi care mi-a declanşat fantezia a fost cel în care mi-am închipuit cum cinci oameni sunt scoşi după un an din închisoare, duşi la frizer, aranjaţi ca nişte staruri de cinema şi hrăniţi bine ca să filmeze un film de propagandă despre cum arată duşmanii poporului”, a explicat regizorul.

closermoon8

„Umorul vostru e atât de diferit de al nostru!”

Actriţa Monica Bîrlădeanu, care are un rol-satelit în film, însă unul memorabil, al unei soţii extrem de temperamentale, crede că filmul contrazice din start nişte aşteptări: „E un public antrenat, pregătit să vadă un film în nuanţe de gri. Şi nu e cazul. Unul dintre comentarii a fost legat de culoare, de acest glossiness al filmului, şi asta mi se pare doar o chestiune de gust personal şi de inerţie, pentru că filmul rupe nişte aşteptări. A fost un public foarte simpatic şi comentariile unora nu au de-a face cu filmul, ci cu aşteptările lor. E o perioadă pe care distanţa şi memoria, care şterg anumite lucruri, au transformat-o. Şi dacă imaginea ei nu se potriveşte cu cea din film, simţi nevoia să protestezi”

Şi lui Harry Lloyd, cel care-l joacă pe Virgil Calotescu, regizorul Reconstituirii, i-a fost greu să înţeleagă, cel puţin la început, abordarea din scenariu. „Mi-a luat ceva timp să înţeleg cu adevărat subiectul, am văzut multe filme din comunism în perioada aceea. Umorul vostru e atât de diferit de al nostru! E un umor născut din vremurile absurde pe care le-aţi trăit. Când am citit pentru prima dată scenariul, nu mi-am dat seama cât de mult umor e în el. Am călătorit atunci destul de mult prin ţară, ca să înţeleg cu adevărat asta. A fost grozavă perioada aia”, a declarat actorul pentru Filmreporter.ro.

Producătorul Michael Fitzgerald aşa ar încerca să şi vândă filmul pentru audienţa americană, invocând paradoxul lui. „Le-aş spune americanilor să găsească o cale prin care să ajungă la miezul acestei poveşti dramatice, spuse pe un ton lejer. Noi ştim aşa: drama e dramă, comedia e comedie. Însă, cum noi nu am trecut prin comunism, nu realizăm că situaţiile tragice pot fi şi comice, iar cele comice pot fi tragice”.

„Cu banii a fost greu, dar cu distribuţia a fost simplu”

Closer to the Moon abia-şi începe traseul prin lume. În România, va ajunge în martie 2014, după mai mult de un petrecut în post-producţie şi zvonuri despre varianta finlă a filmului. „Multe filme au perioadă lungă de post-producţie, din tot felul de motive. Dacă am face acum un film de Terrence Malick – un foarte bun prieten al meu -, l-am vedea probabil în 2018.  Deci, nu e neobişnuit. Iar circumstanţele care au făcut ca post-producţia să fie atât de lungă nu contează. Ce contează e rezultatul”, a explicat Michael Fitzgerald.

De buget s-a vorbit fără cifre, la premiera de vineri seară. Suma vehiculată la începutul filmărilor a fost de 7 milioane de euro. „Cu banii a fost dificil, pentru că Nae Caranfil nu e un regizor cunoscut în afară. E un cineast român, dar unul care nu face parte din acest Nou Val minimalist al cinema-ului românesc. Minimalist pentru că fac filme aproape din nimic. Dar ăsta nu era un film pe care să-l faci cu nimic. Cu banii a fost greu, aşadar, dar cu distribuţia a fost simplu. Doar cu asta mă ocup”, a adaugat producătorul.

În România s-ar întoarce oricând, pentru un nou turnaj. „A fost incredibil de uşor să lucrez cu echipa românească. Cea mai frumoasă amintire? Eu stând la piscină la hotel, cu o gaşcă de actori britanici, după ce filmările s-au terminat la 15.45, o oră nemaiauzită în cinema-ul din Occident! Nae Caranfil termina filmările la ora 16.00, aproape de fiecare dată. Asta nu mi s-a mai întâmplat niciodată!”, s-a amuzat Fitzgerald.

Gentileţea şi eficienţa lui Nae Caranfil l-au impresionat şi pe Harry Lloyd, care a locuit două luni în România, dar şi pe producătoarea italiană Renata Rainieri: „A fost foarte plăcut să lucrez cu Nae Caranfil, e un regizor foarte calm, care ştie să-şi motiveze actorii şi reuşeşte să scoată ce e mai bun de la ei. În general, relaţia regizor-actor e dificilă, însă de data aceasta a fost foarte simplă”, a spus Rainieri.

„Hai să vedem cum merge!”

Richard Peña, istoricul de film şi fostul director de programe al Film Society of Lincoln Center, unul dintre cei care a susţinut intens festivalul filmului românesc la New York, vede în filmul lui Nae Caranfil „o direcţie uşor nouă, mai internaţionalizată, a cinema-ului românesc”. „Se vorbeşte în limba engleză, actorii sunt americani, britanici şi români. De ce nu? Hai să vedem cum merge! Nu cred că ar trebui limitate în vreun fel direcţiile în care o poate lua cinema-ul românesc. În plus, dovedeşte faptul că şi actorii străini sunt dispuşi să lucreze cu regizori români”.

Nae Caranfil şi Marius Panduru, la filmările "Closer to the Moon". Credit foto: Sorin Nainer
Nae Caranfil şi Marius Panduru, la filmările “Closer to the Moon”. Credit foto: Sorin Nainer

Making Waves. Cum ajungi să contezi la New York

Nae Caranfil

Când avem o primă coproducţie româno-americană, unde putem s-o dăm mai bine decât la Festivalul Making Waves, care face legătura dintre publicul american şi filmul românesc, şi mai ales într-o ediţie în care tema principală este propaganda, filmul meu având din start în premiză această temă?

Eu am petrecut atâţia ani, poate chiar decenii, suferind de sindromul „filmului românesc”. Filmul românesc era de evitat, oriunde în lume era un festival, sălile erau goale, pentru că reputaţia filmului românesc era lamentabilă. Ei bine, s-a întâmplat acest – citez nişte critici – „miracol al noului cinema românesc”, astfel încât el suscită mai mult interes ca oricând.

Acuma, nici nu trebuie să ne minţim: este un interes festivalier. Aceste filme, când sunt proiectate pentru marele public, cu bilete vândute, nu sunt  prizate sunt – dar nu există aceeaşi curiozitate ca atunci când se creează un eveniment.

Aş vrea să adaug că primul om care m-a încurajat să urmăresc această poveste şi s-o transform într-un film de ficţiune a fost Alex. Leo Şerban, acum mai bine de zece ani. 

Michael Fitzgerald

Am ales să facem premiera aici în primul rând pentru că vorbim de New York, unde există o audienţă foarte sofisticată. Filmul vorbeşte în mare măsură despre experienţa evreiască în Estul Europei, după cel de-al doilea război mondial, deci va interesant şi pentru un anumit segment din populaţia New York-ului. În plus, primul film pe care l-am produs a avut premiera la New York Film Festival, şi mi s-a părut locul perfect să lansez şi acest film aici.

Andrei Şerban

Acest festival a crescut imens în ultimii ani şi faptul că în seara asta e o sală plină şi că e o controversă foarte aprinsă în preajma filmului nu face decât să dea bine. Mă bucur foarte tare pentru ce a reuşit să facă Corina, pentru că este meritul ei, pentru că nu este deloc uşor de făcut şi să faci asta în mijlocul New York-ului e aproape de neînchipuit.

A fost foarte vie reacţia publicului şi e foarte bine să fie aşa, un film ca acesta nu poate stârni decât o reacţie de genul acesta.

Richard Peña

Am avut norocul să descopăr cinema-ul românesc în anii 80. În 1984, i-am întâlnit pe Dan Piţa şi Mircea Veroiu în SUA, în timpul vizitei pe care o făceau la invitaţia Departamentului de Stat. Ei m-au invitat în România, să văd filme româneşti, în ideea că aş putea face un festival românesc în America. Aşa că am fost acolo, am stat zece zile în Bucureşti, am văzut filme, iar rezultatul a fost un festival de film românesc la Chicago, cred că primul de acest fel din State.

Când m-am mutat de la Chicago la Lincoln Center, am încercat să aduc filme româneşti aici, măcar din când în când. Soarta a făcut ca, tocmai în perioada asta, cinema-ul românesc să explodeze, deşi n-ar trebui să ignorăm deloc ce s-a făcut înainte de Noul Val. Sunt istoric de film, nu cred că există ceva care să apară din nimic. Iar Making Waves e un eveniment minunat.

Monica Bîrlădeanu

Entuziasmul lor părea la început idealist, dar când s-a concretizat anual şi a căpătat respectul publicului newyorkez, mi-am dat seama că există nişte oameni care au visat corect şi şi-au direcţionat eforturile ca să se întâmple.

Faptul că e un eveniment pus pe harta evenimentelor din New York, faptul că, venind aici, am văzut billboard-uri cu trailerul Making Waves în rotaţie continuă, faptul că lumea îmi scrie şi mă întreabă cine şi când vine, e o victorie într-un New York în care se întâmplă mii de lucruri în acelaşi timp.

***

Florentina Ciuverca este câştigătoarea celei de-a doua ediţii a bursei Alex. Leo Şerban, oferită unui tânăr jurnalist sau critic de film de către TIFF şi Making Waves.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here