Ca orice toamnă bucureşteană care se respectă, şi prezenta e plină de evenimente de film. Weekend-ul trecut a venit cu o serie de proiecţii care lansează o întrebare cel puţin interesantă: se poate vorbi de un Nou (nou) Val în Cehia? În deschidere, directorul ICR Praga Mircea Dan Duţă a vorbit despre contextul în care apare întrebarea: după căderea comunismului, publicul se aştepta ca numele mari ale filmului cehoslovac să profite de libertate şi să-şi continue munca, dar cum nu a fost posibil, speranţele cinefile s-au lipit de generaţia mai tânără.

Dincolo de producţiile mainstream, începând din 2008, Cehia s-a întors în festivaluri, iar evenimentul a adus pe ecranul NCRR cele mai relevante titluri din ultimii ani, lungmetraje de debut sau mediumetraje de studenţie ale unor autori de urmări .

Osmdesát dopisů/80 Letters este un film în mare parte autobiografic – regizorul Václav Kadrnka a folosit o poveste de familie pentru o reflecţie personală asupra comunismului anilor ’80. Povestea mamei şi fiului care încearcă să emigreze în Marea Britanie pentru a i se alătura tatălui e spusă prin ochii băiatului, lăsat mai mereu să aştepte. Mama lui merge rece din birou în birou colecţionând hârtii pentru dosarul de viză şi, din când în când, un voice-over peste rânduri şi rânduri aşternute pe hârtie dau un cârlig empatic unui film lent.

Deşi evită din start ambiţiile de succes de casă, filmul e remarcabil ca document istoric la scară mică: suficient de aproape, umanistic vorbind, ca să te implice, nu o să-ţi arate mărcile standard ale unei epoci (epocă pe care doar o intuieşti din atmosferă şi costume), ci o să-ţi arate o lume tăcută, în care camera îşi ia răgaz să urmărească ’realist’ o uşă care se închide în spatele personajelor, pentru că timpul lor se măsoară în numărul scrisorilor schimbate în aşteptarea revederii.

Filmul lui Tomáš Hejtmánek, Sentiment, e o colecţie de interviuri cu regizorul František Vláčil. Dialogurile, sau mai degrabă monoloagele lui Vláčil sunt legate între ele cu o melancolie alb-negru a copacilor, a peisajelor – un liant perfect pentru confesiunile unui bătrân bolnav care declară sus şi tare că îi displace compania oamenilor, în timp ce îşi plânge singurătatea printre rânduri. Fără vreun fir narativ, filmul îşi adună forţa din chipul şi vorbele lui Vláčil, care îţi rămân ceva vreme în minte şi suflet.

Ritm mult mai alert, cu imagine şi muzică sublim-explozive: Sestra/Sister este o adaptare semnată de Vít Pancíř după romanul cu acelaşi titlu al scriitorului ceh Jáchym Topol, deja un cult în ţara sa. Adaptare e puţin spus: curăţit de naraţiune, filmul se concentrează pe veselia şi mai târziu angoasa protagoniştilor, Potok şi Černá, un cuplu care renunţă la viaţa de oraş. Filmul provoacă un efect halucinant printr-un montaj dement, rapid, cu detalii, peste care se suprapun monologul sumbru-pasional al lui Potok şi ritmuri de jazz răsunând din localuri întunecoase – get the picture? Pentru că până la urmă despre picture este vorba, şi cam atât: pentru cine nu ştie limba cehă, filmul nu e în întregime accesibil – torentul de chipuriluminidetaliichităricuvinte te prinde şi te trage la fund, nelăsându-ţi prea mult timp să mai arunci un ochi şi la subtitrări. Chiar şi aşa, filmul e o experienţă intensă şi reuşeşte în felul lui experimental-moody să transmită emoţii direct, fără să le mai codeze într-o poveste.

Mult mai narativ dar la fel de puternic e Bába, mediumetrajul realizat de Zuzana Špidlová la FAMU, despre o tânără care se trezeşte cu o bunică bolnavă pe cap. Premiat la Cannes în 2008, în secţiunea Cinéfondation, filmul e o înfruntare între carnalul adolescentin şi perisabilitatea naturală, dar atât de dureroasă a fiinţei umane. Filmată şi montată cu tandreţe, povestea atinge teama de îmbătrânire şi două moduri total diferite de a o înfrunta, cu o sclipire sumbră de impulsivitate egoistă.

Aşadar, val sau nu? Mai degrabă nu, dar e clar că există un număr de oameni care reuşesc, chiar şi fără susţinere financiară din partea statului, să-şi lase amprenta în cinema.