De la Elephant al lui Gus van Sant şi cam tot ce a făcut Michael Haneke, via 432, o parte a cineaştilor cu ambiţii arthouse s-a molipsit de plăcerea un pic sadică de a gâdila şira spinării spectatorului cu fiori prin poveşti inspirate din cazuri reale, spuse extrem de obiectiv, cu minim de mijloace şi terminate în coadă de peşte. Trei din filmele proiectate anul acesta la Bucureşti IFF sunt exemple de atmosferă şi ritm rafinate la perfecţie, dar întrebarea e: sunt astfel de filme (mai precis la două dintre ele) cu adevărat necesare la nivel uman sau doar lecţii de regie high class?

Martha Marcy May Marlene e debutul în lungmetraj al americanului Sean Durkin, bazat pe povestea unei tinere care ajunge într-o sectă, dar după o vreme fuge şi încearcă să se reintegreze în familie. Deşi dă impresia că vorbeşte despre patru femei, titlul se referă la una singură, arătând cât de uşor e să speli pe creier o fiinţă extrem de maleabilă ca personajul principal, construit foarte natural cu fragilitatea lui Elizabeth Olsen (schimbarea numelui e o practică frecventă a răpitorilor, pentru a-şi rupe victimele de identitatea din trecut).

Filmul ilustrează excelent confuzia, alienarea şi panica fetei, în primul rând prin imagine: o mare parte din scene au un contrast ceţos, ca şi cum ar fi fotografii pe film dintr-un trecut îndepărtat, iar celebra „luminiţă din ochi” lipseşte din multe prim-planuri – ce mod mai bun de a arăta cât de stoarsă de viaţă e Martha? Mai mult, mişcările fine ale camerei, niciodată întâmplătoare, dublate de efecte sonore rare dar puternice, întind tensiunea şi aşteptările la maxim, amintind de Hotel, semi-horror-ul classy al austriecei Jessica Hausner, sau de un film german de o altă Jessica (Krummacher), Totem. Montajul subtil te trece pe nesimţite de la prezent la amintiri, până când trecutul o ajunge din urmă pe Martha.

Un basm soft porn

Un alt film de debut e Sleeping Beauty, în regia scriitoarei australiene Julia Leigh, un fel de basm soft porn despre perversitatea şi candoarea slăbiciunilor din spatele faţadei respectabilităţii. Lucy e o studentă care, din lipsă de bani, ajunge escortă de lux. Ea e drogată înaintea fiecărei întâlniri (în care e permis orice în afară de penetrare), neavând dreptul să ştie ce se întâmplă cu corpul ei sau cine sunt clienţii. Interpretată de Emily Browning (nu cine ştie ce ca actriţă, dar de o frumuseţe tulburătoare), Lucy devine un ecran alb terapeutic pe care fiecare bărbat îşi proiectează frustrările sau temerile odată cu cele mai libidinoase pofte.

Filmul alternează momente din viaţa de zi cu zi a fetei cu ritualul întâlnirilor, care excelează la decoruri, costume sau machiaj, extra-bonusul suprem fiind interpretarea lui Rachel Blake în rolul „matroanei”, iar ambele lumi sunt filmate extrem de static, cu camera la o distanţă rece.

Filmele astea două (plus ale celor două Jessica menţionate, care intră în aceeaşi specie de care vorbeam la început) sunt un deliciu din multe puncte de vedere, oferind cinema de artă în stare pură, în care nimic nu e în plus şi fiecare decizie e luată cu cap, cu gândul la scop. Problema mea e alta: ce rămâne după feliile astea de viaţă lustruite, în afară de cele mai prestigioase logo-uri de festival pe posterele filmelor? Un sneak preview al unor locuri în care majoritatea nu are acces? Un mesaj de genul nu vă duceţi în secte/nu vă vindeţi corpul, sau bieţii sectanţi/bieţii studenţă săraci/bieţii bătrânei bogaţi care nu mai au parte de sex?

Eşecul unei mame

La polul opus se află We Need to Talk About Kevin, un periplu straniu prin sufletul unei femei care a eşuat complet ca mamă, semnat de mult mai experimentata regizoare britanică Lynne Ramsay.

Tilda Swinton e recunoscută pentru aspectul androgin, dar era nevoie de Ramsay ca să îl folosească atât de bine: ce vehicul mai potrivit decât fizicul lui Swinton putea să existe pentru un semnal de alarmă despre faptul că maternitatea nu e o calitate by default a oricărei femei? Eva (Swinton) şi Franklin (John C. Riley, făcut pentru roluri de mediocru par excellence, cum e şi cel din Carnage) sunt un cuplu normal şi relativ fericit, până când apare primul lor copil: Kevin e un monstruleţ creepy care devine destul de devreme conştient de faptul că nu a fost dorit şi, pe măsură ce creşte, devine răutatea întruchipată. La fel ca în Martha, şi Ramsay interpune prezentul cu trecutul, arătându-ne o femeie care abia se menţine pe linia de plutire, dar şi drumul până la o viaţă atât de răvăşită.

Ramsay reuşeşte încă de la filmul de debut să pună pe ecran incomodul, eşecul parental, alienarea (prima jumătate de oră din Morvern Callar e un adevărat regal) sau să şocheze prin alegeri simple, cum ar fi contrastul creat de muzica diegetică extrem de veselă pe o scenă dramatică (Lolly-pop-lolly-pop-lolly-lolly-lolly-pop, pentru cine a văzut Ratcatcher!). Dar We Need to Talk About Kevin duce talentul ei la un nou nivel, folosind culoarea într-un mod care l-ar fi făcut mândru pe Antonioni. Şi pentru ce? Pentru un film care e în stare să te facă să te gândeşti de două ori atunci când vrei urmaşi. Lumea contemporană e aşa cum e pentru că prea multă lume a învăţat că a face copii e un pas necesar în viaţă, iar maternitatea nu e pentru toată lumea.

***

Trebuie să vorbim despre Kevin/ We Need to Talk About Kevin rulează în cinematografele din România din 23 martie.