Hitchcock spunea undeva că blondele sunt victimele perfecte – ca zăpada proaspătă pe care se întipăresc paşii însângeraţi. Nici una nu a avut însă parte de o ieşire din scenă mai iconică decât Janet Leigh, în Psycho – şi mai citată, mot-à-mot de Gus Van Sant în remake-ul său din 1998, şi de Quentin Dupieux în Rubber, cu un cauciuc în locul fetei.

Ca şi Lincoln, Hitchock-ul lui Sascha Gervasi (Anvil: The Story of Anvil) e una dintre acele biografii care aleg să ilustreze un moment plin de miez dramatic din viaţa unei personalităţi, cu actori prestigioşi (Hopkins as Hitch, Helen Mirren în rolul nevestei Alma) – în cazul acesta, „maestrul suspansului” post-North by Northwest, în perioada în care era considerat „cel mai celebru regizor de la inventarea cinematografului”.

Ajuns la 60 de ani (dintre care ultimii 20 şi-i petrecuse făcând filme la Hollywood), Hitchcock e în căutarea unui proiect care să îl provoace ca pe vremuri – îl găseşte atunci când citeşte Psycho, un roman-şoc bazat pe cazul Ed Gain – un criminal în serie cu complex matern exacerbat şi ură faţă de femei. Negăsind finanţare în cadrul sistemului (oricât de greu ar părea de crezut!), Hitch („…hold the cock”) decide să îl plătească singur şi îşi găseşte blonda – pe Leigh (Scarlett Johansson, no less).

Grijile financiare (de tipul „nu mai are cine să cureţe piscina”) şi obsesia regizorului de a intra în mintea criminalului (Michael Wincott, intens/cabotin) îl ţin pe Hitchcock la distanţă de soţia/susţinătoarea/doctoriţa sa de scenarii, Alma.

Deşi se concentrează pe o perioadă scurtă de timp din viaţa personajului său, Hitchcock dă impresia că este despre prea multe lucruri, fără să zgârie suprafaţa nici unuia dintre ele. Protagonistul, celebru pentru excentricităţile (cumpără toate copiile cărţii pentru a nu strica surpriza spectatorilor) şi remarcile sale spirituale, este cadorisit cu replici-anecdotă ca „ singurul lucru mai rău decât o vizită la dentist e o vizită la cenzor”- unele îşi îndeplinesc funcţia şi sunt destul de distractive, dar majoritatea par vorbe culese din popor.

Mirren e bună ca întotdeauna, fără să i se dea ceva mai mult de jucat decât o tentativă de idilă extra-maritală şi nişte secvenţe în care arată că este o femeie puternică (ca în mai toate celelalte filme ale sale) – relaţia dintre cei doi se vrea centrul emoţional al filmului. Iar asta distrage atenţia de la atracţia principală – filmările de la Psycho.

Hitchcock a filmat scena duşului într-o săptămână, şi a folosit 70 de unghiuri de cameră. Dacă te uiţi la filmul lui Gervasi, ai impresia că nu a fost mai mult decât o răbufnire de inspiraţie. Brutul era lipsit de ritm – pe care Hitch şi Alma îl găsesc doar în camera de montaj, ajutaţi şi de nişte efecte/coloana sonoră clasică. Anthony Perkins avea propriile obsesii materne, Hitchcock trăgea cu ochiul în vestiarele actriţelor sale. Aici era materialul cel mai ofertant de pus în scenă. Făcut cum trebuie, ar fi apropiat filmul mai mult de minunăţia de Berberian Sound Studio decât de un film de televiziune. Hitchcock nu riscă nimic, laturile întunecate ale titularului sunt abia sugerate (actriţa principală; crima), nu şi explorate.

Filmul e pus între paranteze de două monoloage ale lui Hopkins, direct la cameră, ce trimit direct la Alfred Hitchcock presents şi sunt ferestrele potrivite către mintea unui geniu. Ce e înăuntru lasă de dorit.

Filmul rulează în cinematografele din România din 1 martie.