Am început să scriu articolul ăsta imediat după ce m-am întors de la Odessa, după doar câteva zile la festivalul de film. În timp ce îl mai aranjam un pic, m-am oprit. Tocmai se anunța că un avion pornit din Amsterdam spre Kuala Lumpur a căzut undeva în estul Ucrainei, cel mai probabil doborât de o rachetă. Câteva ore mai târziu, am aflat că la bord erau 154 de olandezi, 27 de australieni… și cifrele continuă. Vineri a fost zi de doliu național în Olanda.

Oriunde călătoresc, o fac cu pașaportul olandez; doi prieteni ai altor doi buni prieteni se aflau în avionul ăsta. Plecau în vacanță. Am zburat și eu de nu mai țin minte câte ori cu Malaysian Airlines… detalii care nu mai contează. Și totuși.

Cu câteva minute înainte să-mi apără în feed-ul telefonului știrea de la „New York Times” cum că un avion a căzut undeva în estul Ucrainei, eu tocmai ce terminasem de postat pe Facebook câteva fotografii în albumul: Odessa, mon amour. Căci așa simt: m-am îndrăgostit de orașul ăsta. M-a cucerit complet. El și oamenii lui.

În toate cele patru zile cât am stat acolo nu conteneam în a ne mărturisi unii altora câtă liniște, câtă lumină, câtă seninătate e în orașul ăsta. Eram câțiva străini și veniserăm cu toții să cunoaștem realitatea unui oraș care, cu două luni în urmă, suferise și el un episod tragic. Un schimb de focuri între separatiști și susținătorii Kiev-ului și luptele de stradă ulterioare au dus la moartea a 46 de oameni. Din acest episod s-a născut frică, reticență, nesiguranță, ezitare. Ezitare a celor din afară, dar și a celor din Odessa.

În timp ce ne plimbam cu două tinere din Odessa, una dintre ele mi-a mărturisit cât se bucură să vadă din nou oameni ieșiți la plimbare pe străzi, cu copiii în parc, la alergat. Cu doar trei, patru săptămâni în urmă, orașul părea pustiit. Acum parcă renaște încet. Toți vor ca viața să meargă mai departe. În liniște.

Temeri la plecare

Cu o lună în urmă, când am vrut să demarez procedura de acreditare, am întrebat ce străini mai vin, care e situația? În afară de filme, ne interesa starea unui oraș, a unei țări care e în topul știrilor despre conflicte, de câteva luni bune. Mi-era cumva jenă că eram îngrijorată, ușor temătoare, și mă întrebam dacă să merg sau nu. Mai teamă mi-era, de fapt, să-i mărturisesc mamei că am fost invitată la Odessa și că intenționez să merg. Dacă e un lucru de care încerc să țin cont cât mai mult, acela e să nu o îngrijorez inutil pe mama. Mi-a mărturisit și ea îngrijorarea, la început. Apoi a încercat să îmi sugereze de ce e bine să nu merg; la două zile după, însă, îmi spunea ce zboruri sunt și cu ce escale.

Călătorind cu pașaport olandez, am fost sfătuită să mă înregistrez prin ambasada Olandei la Kiev, pe lista Ministerului Afacerilor Externe olandez. Ca să se știe de mine. Odessa e în continuare considerată zonă de pericol în Ucraina, alături de alte regiuni (nemții însă scoseseră Odessa de pe lista asta). Am scris acel mail către ambasadă doar cu o zi înainte de a pleca. Iar când mi s-a răspuns că trebuie, dacă vreau, să completez și un formular tip pe care să-l retransmit, am amânat pentru dimineața plecării și apoi nu am mai făcut-o. Ambasada știa de mine, eram înregistrată. Mai mult de atât nu aveam nevoie. La aceeași ambasadă, în Kiev, în timp ce scriu rândurile astea, o mare de flori e în față. Oamenii vin și aprind lumânări pentru cei care au murit în avionul căzut cu câteva ore în urmă.

Acum, când mă uit la știrile olandeze, când schimb mesaje cu prieteni din Amsterdam, când noii prieteni făcuți la Odessa îmi scriu să mă întrebe care e atmosfera la Amsterdam, când își exprimă tristețea și teama că acum vesticii chiar nu vor mai vrea să știe de ei, îmi trec multe gânduri confuze prin cap. Și mi se pare totul atât de trist. Îmi vine greu să mai scriu despre filme.

Campanie pe Indiegogo

La Berlinală, țin minte că discutam cu Julia Sinkevych, directoarea artistică a festivalului de la Odessa, despre cum vor încerca să facă evenimentul să reziste. După un apel internațional, festivalul a fost sprijinit de surorile lui mai mari sau mai mici din lumea largă. Broșura conținea, prin urmare, mai multe pagini de mulțumiri și numele tuturor directorilor de festivaluri și de programe care au fost de acord să trimită filme spre vizionare „pe nimic”.

Organizatorii au creat o campanie Indiegogo de strângere de fonduri pentru festival și au folost banii pentru plata echipei, facturi de ordin tehnic etc. Peter Webber, care a fost președintele juriului competiției internaționale și a ținut un masterclass, a declarat cât de important e un festival ca cel de la Odessa, tocmai în vremurile astea (Webber a ținut un masterclass și la TIFF, i-am fost cursantă la Transilvania Talent Lab). Un masterclass a ținut și criticul de film francez Jean Philippe Tezine, redactor-adjunct la „Cahiers du Cinema”, și el în juriu. Împreună cu ei a venit și Stephen Frears, căruia festivalul i-a dedicat o retrospectivă.

Au fost prezenți și organizatori de la alte festivaluri, s-au ținut masterclassuri și întruniri de Work in Progress, sesiuni foarte importante pentru cinematografia ucraineană, în special. Era foarte vizibil că toată lumea își dădea silința ca lucruri bune să se întâmple. Și ele s-au întâmplat de-a lungul festivalului.

Final în doliu

În decursul procesului de acreditare și de confirmare de bilete și cazări, cei de la centrul de presă mi-au spus foarte sincer că mulți jurnaliști străini au renunțat până la urmă să vină, pentru că ziarele și platformele pentru care lucrează nu vor să riște. Realitatea asta e: oamenilor le e frică. M-am bucurat totuși să aflu că cei de la „The Hollywood Reporter” și-au trimis un om, că „The Guardian” avea pe cineva la fața locului. La fel și „L.A. Times”, „Screen International”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, „Taz”, „Tagesspiegel”, „Il sole” și alții. Marile publicații nu s-au temut de locul ăsta.

Le-am scris celor de la centrul de presă, convinsă că ceea ce s-a întâmplat cu avionul afectează într-o măsură sau alta desfășurarea festivalului. Într-adevăr, ca urmare a evenimentelor tragice de joi, ceremonia de decernare a premiilor s-a ținut într-un cadru mult mai restrâns și mai sobru, fără covor roșu și fără petrecere după.

Nu doar la final, ci și înainte și în timpul festivalului s-a pus întrebarea dacă se cade „să celebrăm” când oamenii mor la câteva sute de kilometri mai încolo. Oricât de cinic ar suna, m-am gândit mereu că viața merge înainte și că asemenea reuniuni de industrie au importanța lor. Fondurile principale pentru festival nu mai vin de la stat (bugetul ucrainean este îndreptat spre alte domenii, și cel cultural are de suferit serios), ci de la un om de afaceri ucrainean, cu legături politice care s-au schimbat în ultima vreme (nu știu să zic dacă în bine). Toți cei cu care am vorbit la Odessa, de la jurnaliști independenți (Hrovadske TV) și angajați în acțiuni de umanitare, la tineri susținători ai maidanului din Kiev, abordau tema finanțării festivalului. Nimeni nu părea să încerce să ascundă acest „detaliu” și toți acceptau că e un compromis inevitabil într-o țară post-comunistă cu un stat fragil.

De aceea, festivalul a pus în prim plan filmul ucrainean și a încercat să țină dialogul deschis pe tema asta: cum facem ca povești ucrainene să poată fi spuse și filmate în continuare și cum facem ca lumea să vină aici, să vadă că lucrurile se pot derula „normal”, în liniște, la soare, la mal de mare?

 

*Despre filme, în curând.