Autor: Anca Fronescu
La Rotterdam mai e un pic şi se decernează marile premii. Miercuri seara s-au dat deja premiile industriei – Cinemart – pentru producţii în dezvoltare. Premiul Arte Internaţional (7000 euro), acordat producătorului celui mai bun proiect Cinemart, i-a revenit co-producţiei Happy Times Will Come Soon (regizor Alessandro Comodin, producători Paolo Benzi (Okta Film) şi Thomas Ordonneau (Shellac Sud). Regizorul a impresionat deja prin proiectul anterior, L’estate di Giacomo.
Premiul cel mare, de 30.000 euro, Eurimages Co-production Development Award, i-a revenit lui Tabija (Bosnia-Herţegovina), de Igor Drljaca, producători – Âmra Baksic Camo şi Adis Djapo. Filmul explorează felul în care generaţia tânără se raportează la perioada de după războiul din fosta Iugoslavie. Premiile Global Film Initiatives Grants au fost acordate unor proiecte din India, Filipine şi unei co-producţii Turcia-Franţa-Germania.
La Rotterdam am văzut tot felul de filme. Am mai dat şi de nume româneşti şi proiecte impresionante (o co-producţie care pe mine m-a bucurat foarte mult), însă despre ele revin cât de curând.
„E clar că acest film este lipsit de speranţă”
Miecuri dimineaţa, la ora 9.00, sala era plină pentru un film care urma să aibă doar două proiecţii în festival (şi care nu se ştie când va putea fi vizionat după). Pe regizor îl întâlnisem acum câţiva ani, când venise la festival cu noul său film, adus la Rotterdam în ciuda interdicţiei din partea statului. Regizorul este Mohammad Rasoulof, filmul de atunci era Goodbye, cel de acum este Manuscripts don’t Burn. Regizorul este iranian şi de anul trecut i-a fost confiscat paşaportul la întoarcerea în Iran, după câteva călătorii în străinătate.
În 2010, Mohammad Rasoulof a fost condamnat la 6 ani închisoare, împreună cu colegul său, Jafar Panahi; pe lângă asta, i-a fost interzis să mai facă filme o vreme, lui Panahi chiar pentru 20 ani. Motivul: punerea în pericol a siguranţei statului iranian şi filmatul fără acord oficial. După un an, sentinţa a fost redusă la un 12 luni. Regizorul a fost eliberat pe cauţiune şi aşteaptă acum să îşi execute pedeapsa. Acum câţiva ani, în mod neaşteptat, Rasoulof a apărut la Rotterdam, în ciuda interdicţiei de a călători, şi premiera s-a ţinut în aceleaşi condiţii.
De-a lungul anilor, au fost organizate diferite acţiuni de protest la festivaluri de film unde n-a putut fi prezent (la Nurnberg, la Internaţional Human Rights Festival, unde nu a putut să îşi ridice premiul, la Stockholm etc.). Şi la Rotterdam s-a organizat un asemenea protest acum trei ani. Selecţionerul Bianca Taal declară că asemenea acţiuni sunt mereu foarte delicate, pe de o parte sprijinindu-i pe artiştii în cauză, pe de altă parte riscând să pericliteze şi mai mult situaţia acestora.
Filmul Goodbye a câştigat premiul Dioraphte, una dintre distincţiile acordate din 2008 încoace unor proiecte sprijinite prin fondul Hubert Bals (din 2009, câştigătorul este desemnat ca urmare a votului publicului de la Rotterdam).
Anul acesta, Rasoulof a trimis o scrisoare către public: „Mi-aş fi dorit prin acest mesaj să vă pot ura să vă bucuraţi de film. Din păcate, tot ce pot să spun e că nu prea cred că poate aduce mare bucurie. Urmează să vedeţi o poveste foarte grea şi amară. Întâmplările care sunt descrise au avut loc într-o perioadă neagră în ţara mea. E clar că acest film este lipsit de speranţă. Dar chiar dacă povestea pare a nu avea niciun licăr de speranţă, eu, scriind din Teheran, mai am. Speranţa în viitor şi în libertate pentru fiecare. Doresc să mă folosesc de această ocazie şi pentru a mulţumi directorului festivalului şi tuturor oamenilor care lucrează acolo, să le mulţumesc pentru neîncetatul efort şi timp acordat pentru a păstra în viaţa cinema-ul independent”.
Ca şi filmul său anterior, şi Manuscripts don’t Burn vorbeşte despre libertatea personală, însă acesta din urmă se adresează direct regimului. Filmul spune povestea a doi poliţişti care urmăresc un scriitor şi prin anihilarea acestuia intenţionează să muşamalizeze crimă comisă împotriva a 80 de dizidenţi.
Despre film s-a ştiut foarte puţin înainte de premiera de la Cannes. A fost făcut clandestin şi, într-un fel, asta se simte. Este cel mai „agresiv” film al său de până acum, e un thriller psihologic care condamnă dur corupţia, cenzura şi statul violent. L-am urmărit cutremurată, cu strângere de inimă, cu o senzaţie constantă de un anume déjà vu; un gust anume, o senzaţie anume de înfrigurare, de îngrozire că anumite lucruri se pot repeta.
„Ca şi cum ne-am fi întors 50 ani în urmă”
Un alt film făcut fără vreun sprijin de la stat, fără un acord anume şi cu autorităţi constant arătând cu degetul şi punând beţe-n roate este rusescul The Hope Factory, debutul Nataliei Meschaninova, regizoare de documentare până acum; film aflat în competiţie pentru Tiger Award. Este filmat în îndepărtatul oraş Norilsk, un fel de Copşa Mică, doar mult mai mare şi poate şi mai rămas în timp printre blocuri sovietice şi ţevi ruginite. E povestea unor tineri prieteni şi a izolării lor de lume, a diperării de a nu mai scăpa de acolo. Tot ce visează două dintre protagoniste, rivale, este să îşi ia tălpăşiţa.
Regizoarea declară că locuitorii oraşului au privit echipa „glam” – cu pantofi şi ochelari coloraţi de Moscova -, cu suspiciune şi că le-a fost greu să lucreze acolo. Le-a fost frică de imaginea şi mai întunecată pe care oraşul ar putea-o căpăta. E trist când ştii că acei oameni sunt conştienţi de viaţa mizerabilă pe care o duc şi nu vrei să îi faci să se simtă şi mai prost.
„Scenariul filmului nu a fost aprobat, aşadar multe locaţii au căzut din start. Însă, pe teritoriu public, nimeni nu putea zice nimic. Dar am fost ţinuţi sub foarte atentă observaţie. Dacă eram pe un deal şi filmam acolo, se trezea cineva să urle într-un megafon să ne cărăm de acolo. Aflam apoi că terenul ar fi în proprietatea fabricii. Tot felul de funcţionari sus-puşi continuau să ne controleze. Voiau să ştie exact care e firul poveştii. În ultimii ani, e din ce în ce mai multă cenzură faţă de perioada sovietică. Ca şi cum ne-am fi întors 50 ani în urmă. Dacă primeşti subvenţii de la stat, ai o groază de reguli de urmat. Nu e voie să se fumeze în film, să se bea sau să se înjure. Personajele trebuie să fie cuminţi şi să se poarte frumos. Însă, cum nu am primit vreun ban de la stat, nu au putut să ne interzică nimic. Ne-am şters la fund cu regulile lor”, a povestit Natalia Meschaninova.
Ea este scenarista lui The Hope Factory, dar şi a lui Another Year. Presa încearcă să lege cele două filme, însă Natalia spune clar şi răspicat că sunt două filme total separate şi diferite. The Hope Factory e filmat cu o cameră de mână, apropiindu-te parcă şi mai mult de personaje şi de povestea lor (actorii, majoritatea la primul rol, sunt foarte convingători) Filmul rămâne cu tine multă vreme.
La film cu Hell’s Angels
Un titlu care a făcut ceva vâlvă la Rotterdam prin publicul mai special pe care l-a atras este The Other Side of the Heart is White sau, cum i se mai zice, The Feyenoord Movie, un documentar despre mult iubitul club de fotbal înfiinţat de fostul huligan Leonardo Pansier. Au venit în număr mare capetele chele, tatuajele, camouflage bomber jackets, sticlele la juma de litru de bere în mână.
Într-unul din primele rânduri, un grup de Hell’s Angels, cot la cot în scaunele de pluş. Au fost întâmpinaţi de directorul interimar al festivalului, Mart Dominicus. „Veniţi mai des. Noi cu festivalul venim de vreo 43 ani, aproape la fel de mult ca şi clubul vostru”. Un protest serios se aude: „Clubul există totuşi din 1908!”. Directorul nu se lasă: „Oi locui eu la Amsterdam (pentru cine nu ştie: un faux pas de neiertat la Rotterdam, mai ales când faci vreo referire la fotbal), continuă directorul interimar (şi el cam chel), însă sunt un mare fan Feyenoord”. Şi se aud aplauze şi ovaţii. Cireaşa de pe tort: directorul are chiloţi Feyenoord. Sala întreagă: „Jos pantalonii! Jos pantalonii!”
Cu câteva luni în urmă, la Festivalul de Film Olandez de la Utrecht, un grup Hell’s Angels a blocat cu succes vizionarea unui documentar despre un club moto. Acum, însă, atmosfera a rămas degajată. „A fost ca un meci acasă”, a mărturisit Dominicus după.
Documentarul despre Feyenoord aduce în prim plan o sumedenie de suporteri, de la sponsori la mame cu copii. Cea mai interesantă e, probabil, povestea regizorului însuşi. Are 37 ani şi este unul dintre suspecţii principali în „bătălia” din ‘97 dintre Feyenoord şi Ajax în Beverwijk, când Carlo Picornie a fost ucis (Pansier neagă vreo legătură cu moartea acestuia).
A făcut închisoare 3 ani, a învăţat să tatueze şi şi-a deschis un studio de tatuaj după eliberare. După ce a devenit tată, s-a lăsat de tatuaje şi s-a hotărât să îşi vadă visul cu ochii: propriul documentar despre cel mai special club din lume, clubul lui favorit: Feyenoord. Ceea ce îi face pe mulţi alţii, în afara iubitorilor de fotbal, să vrea să vadă filmul, este legătura strânsă pe care o are cu oraşul, şi dacă e un lucru ştiut, acela este cât de mândri sunt locuitorii Rotterdamului de oraşul lor: their own Manhattan.
Poveşti cu transgender
Ca nume importante care au venit la Rotterdam, se poate reţine cel al fiicei lui Al Gore, Kristin Gore, care a co-produs şi co-scris un film, War Story, inclus în competiţie.Unul cu Catherine Keener în rolul principal, pentru care am să merg mereu la film. Mult prea „americanizată” şi neconvingătoare, de la un punct încolo, War Story este povestea unei fotografe americance în Sicilia, imediat după ce a scăpat din Libia, unde a fost ţinută prizonieră. Traumă, fugă de trecut, apropieri, amintiri, încercări de a ajuta, gesturi umanitare, toate alcătuiesc aluatul tematic. Este filmat într-o manieră delicată, totuşi, pătrunzând subtil în lumea interioară a protagonistei.
Un alt film care îmi va rămâne întipărit pentru multă vreme este The Reunion, al artistei suedeze Anna Odell. Anna Odell este recunoscută pentru că nu evită să-şi expună public situaţiile dureroase din viaţa personală, din contră chiar, are o înclinaţie în a le retrăi (tot public). În 2009, a făcut ceva furori în Suedia, mai ales în Stockholm, când pentru instalaţia Unknown Woman 2009-349701, pe un pod, a retrăit/reînscenat psihoza prin care trecuse, cu încercare de sinucidere cu tot.
În The Reunion, se reîntoarce la copilărie şi la anii şcolii, ani în care a fost constant oaia neagră a clasei – luată în derâdere de unii şi ignorată de alţii. Scrie un speech pornind de la reacţiile foştilor colegi de clasă, ştiind că urmează curând o reuniune, cu intenţia de a face un film despre asta. Însă află că nu a fost invitată la petrecerea de 20 de ani de la terminarea şcolii. Aşadar, găseşte o altă cale „să îşi ia revanşa”. Face filmul şi apoi îşi caută colegii. Nu cred să fie cineva în sală la vizionare să nu îşi retrăiască anii de şcoală, cu toate dimensiunile lor (sper, pentru cei mai mulţi, dacă nu toţi, fără prea multe traume şi sechele).
Un alt film impresionant, şi el în competiţie, este suedezul Something Must Break. Pe întreaga lui durată nu am putut să nu mă întreb dacă filmul ar trece de comisia de cenzură în România. Filmul este povestea – poetic filmată, narată pe alocuri în stil punk – relaţiei turbulente dintre Sebastian şi Andreas şi are la bază romanul cult You are the Roots that Sleep Beneath My Feet and Hold the Earth in Place, scrisă de partenerul regizorului, Eli Leven, împreună cu care a făcut documentarul She Male Snails. Rădăcinii literare i se adaugă experienţa de transgender a regizorului, într-un debut lăudabil.
Folosind imagini non-tourist din Stockholm, cu parcuri industriale părăsite şi cluburi obscure, dar o natură feerică, filmul vorbeşte despre descoperirea propriei identităţi, despre acceptarea acesteia şi confuzia, durerea şi chinul care vin odată cu asta. La Rotterdam se ştie de filmul ăsta.
E greu să fii Dumnezeu
Însă dacă există un film căruia chiar am mari dubii că vreo comisie de cenzură în România s-ar gândi să-i dea undă verde, acela este Hard to Be a God, al lui Alexei Gherman, cineastul rus decedat anul trecut. Ultimele detalii din film au fost finisate de fiul său, Alexei German Jr., şi de văduva seniorului, Svetlana Karmalita, prezentă la Rotterdam.
Hard to Be a God încoronează opera lui Gherman, „prin el opera lui este completă”, mărturiseşte Karmalita. „Filmul este sută la sută al lui Alexei. Tot ce a am făcut noi e să avem cea mai mare grijă să nu schimbăm sau alterăm ceva, Alexei Jr. doar a lipit bucăţelele una de alta”. În aproape jumate de secol, Gherman a făcut (doar) şase filme, reuşind să devină un nume în cinematografia rusă.
Împreună cu Grigori Aronov, a debutat în 1967 cu The Seventh Companion, a cărui acţiune se petrece imediat după Revoluţia Rusă. „Filmul a fost primit cu braţele deschise, erau primii ani ai lui Brejnev, când încă se ţineau frâurile destul de lejer. Cu înăbuşirea Revoluţiei de la Praga însă, în 1968, toate astea au luat sfârşit. Până la urmă, The Seventh Companion a fost interzis. Pe de altă parte, şi scenariul terminat pentru Hard to Be a God putea fi aruncat la gunoi. Am fost asiguraţi că aşa ceva nu va trece de cenzură în veci. Gherman a făcut apoi Trial on the Road, care a fost aruncat în pivniţele cenzurii, pe motiv că arată o prea mare simpatie pentru un colaborator cu naziştii. De-abia după 15 ani, sub Glasnostul lui Gorbaciov, filmul a fost scos. La puţin timp după aceea am putut călători liber, am venit şi la Rotterdam”.
Faptul că Uniunea Sovietică s-a destrămat nu a însemnat pentru Alexei Gherman că şi-a regizat filmele mai uşor. Singura operă realizată în 20 ani a fost Khrustalyov, My Car (1998). „Lucrurile nu au devenit mai simple pentru cineaşti. În era sovietică, cenzura îţi punea beţe în roate, dar cu toate astea, până la urmă, o producţie se făcea mai repede. Acum, puterea e în mâinile unor funcţionari care ştiu doar să calculeze şi eşti mereu în tratative pentru bani”, spune Karmalita.
Hard to Be a God e un film din care nu prea vezi ieşire. Şi asta nu pentru că durează aproape trei ore şi este alb-negru (pentru cei mai slabi de stomac poate fi o binecuvântare). Tot ce îţi poate trece prin cap ca fiind scârbos şi scabros, dezgustător îţi trece prin faţa ochilor, de foarte aproape: filmul se îneacă în sânge, excremente, vomă şi maţe. „O înfăţişare sufocantă a iadului”, spune Karmalita. „Opţiunea pentru alb-negru e una foarte conştientă. Spectatorul trebuie astfel să-şi aleagă singur culorile. Şi sigur că un film alb-negru nu constă numai din două nuanţe contrastante, ci din nenumărate gradaţii de gri. Soţul meu a susţinut mereu că apariţia filmului color nu a reuşit să egaleze bogăţia nemăsurată a alb-negrului”, adaugă ea.
Hard to Be a God este bazat pe romanul SF al fraţilor Strugaţki, adaptat deja de Richard Fleischmann, în 1989, cu un rol pentru Werner Herzog, după scenariul lui Jean-Claude Carrière. „Un terci german”, după Karmalita. În intelighenţia rusă, cartea este una cult. Folosindu-se de science-fiction, fraţii Strugaţki au făcut aluzii extrem de inteligente şi de puternice la sistemul stalinist. La Rotterdam, filmul este sold out.
Regizorul preferat al danezilor
Ca în fiecare an, un cineast se bucură de o retrospectivă la Rotterdam. Anul acesta, onoarea îi revine cineastului pe care danezii îl preferă lui Lars von Trier, aşa cum declară destui danezi din jur, în frunte cu Pilou Asbaek, actorul danez prezent în festival cu Spies & Glistrup. Cineastul cu retrospectivă este Nils Malmros. „Ca actor tânăr, am considerat filmele lui Malmros incredibil de inspiraţionale. Filmele lui fac parte din cultura şi trecutul meu. Sunt extrem de puternice”, mărturisea actorul într-un interviu.
Prezent la Rotterdam, Malmros spune că, luându-se după cifrele din Danemarca, da, filmele sale se vând mai bine acolo (decât cele ale lui Von Trier), însă nu şi în afara graniţelor daneze. Mie de două zile încoace mulţi îmi spun, mai în glumă mai în serios, să merg garantat la cât mai multe dintre filmele lui Malmros, dacă pe cele ale lui Von Trier am o şansă să le ratez la Bucureşti. La Rotterdam rulează şi ultimul film al lui Malmros, Sorrow and Joy, despre moartea bebeluşului lui Malmros acum 30 de ani, omorât de propria lui soţie. La fel ca mai toate filmele sale, este bazat pe propria lui biografie, aşa cum recunoaşte şi el însuşi.
Criticii percep opera lui ca fiind echilibrată, nostalgică, de o calitate fără dubii, caldă. „Toate filmele mele sunt despre iubire. Despre dragoste şi despre cum evoluăm. Am făcut zece filme până acum despre iubire neîmpărtăşită – astfel poţi vorbi cel mai bine despre iubire. Sorrow and Joy, pe de altă parte, este despre găsirea unei iubiri adevărate”, spune Malmros.
În introducerea sa din catalogul IFFR, Olaf Moller consideră Sorrow and Joy punctul culminant al carierei lui Malmros. Mai declară că filmele lui Malmros pot deveni experienţe fundamentale în vieţile noastre, dacă suntem îndeajuns de capabili să credem în binele uman. Mai crede Malmros însuşi în acest bine uman? „Ştii, chiar cred că Olaf are dreptate, chiar dacă niciodată nu am privit astfel lucrurile. Filmele mele sunt şi despre răul din oameni”. După vizionarea lui Sorrow and Joy, mulţi îi mărturisesc că azi nu s-ar mai întâmpla aşa ceva (filmul e plasat în anii ’80 şi nişte părinţi îşi doresc întoarcerea cuiva în ciuda unui act grav comis). „Sunt întrebat cum aş reacţiona azi, şi sigur că la fel. Bineînţeles. Suntem capabili de mult mai mult bine decât ne dăm seama. Nu ne cunoaştem îndeajuns de bine. Dacă chiar se pune problema, până la urmă suntem fiinţe decente”.
Un detaliu ce pe mulţi îi poate surprinde este că Malmros nu e numai cineast. E şi medic. Când tatăl său, neurochirurg, a observat interesul un pic prea mare (după el) al fiului său adolescent pentru cinema, i-a făcut cadou o cameră Bolex 16mm, crezând că îl va ajuta să se convingă cât de greu e să faci filme, însă opusul s-a întâmplat. L-a ajutat să dezvolte o pasiune pentru film. Tatăl şi-a dorit ca fiul să studieze medicina, ceea ce Nils a şi făcut. „Printre proiectele de film am continuat să studiez medicină. În final, după 22 de ani, mi-am luat şi diploma. Totuşi, o prestaţie destul de admirabilă, zic eu. Iar apoi am continuat să îmi practic meseria. Nu am combinat cele două îndeletniciri decât în Facing the Truth (el este neurochirurgul din film şi tot el şi operează). Crede că prin Sorrow and Joy cariera sa e împlinită.
„Nu am vrut să încep filmul acesta atâta timp cât soţia mea se mai afla în faţa clasei. Însă, după pensionare, ea m-a încurajat să prelucrez acest episod odios din viaţa noastră într-un film. Cel mai frumos cadou pe care mi l-a putut face vreodată. Cu o zi înaintea premierei, i l-am arătat într- o sală de cinema goală; un moment foarte emoţional şi emoţionant, tulburător. L-a considerat un film superb, însă a dorit să îl vadă doar acea singură dată. Dar săptămâna trecută l-a mai văzut totuşi o dată. Incognito, într-o sală plină”.
