Mini-cronici la filmele „Transformers”, „Another Year” şi „Transylmania”

7
526

Cineva comentase recent, la un articol despre (posibile) blockbustere ale verii, că nu are ce vedea lunile astea, pentru că îi plac filmele BUNE. Ceea ce înseamnă că tot ce urma să vină în săli era, din start, RĂU (sau PROST, cum preferaţi). În această logică, filme ca Harry Potter, Cowboys & Aliens ori Cars nu au cum să fie BUNE, le sabotează din naştere condiţia de filme pentru „publicul larg”. Păi, să vedem: Cowboys & Aliens are cowboys şi extratereştrii (yuk!), plus împuşcături şi lasere, Harry Potter e fantasy cu adolescenţi şi încă unul de succes (vai, succesul!), iar Cars e pentru copii, care oricum nu ştiu prea multe şi se bucură la orice. Case closed, cu alte cuvinte.

Genul acesta de fundamentalism (cinematografic) – eu vibrez numai la filmele „de artă” – miroase a ipocrizie şi superficialitate. Nu oricine poate face un robot cool & complicat cum nu oricine poate face un Pulp Fiction sau un Andrei Rubliov. Fiecare e meşter în atelierul lui. Acestea fiind zise, vă invit să vedeţi Transformers 3: Dark of the Moon, un film cât se poate de entertaining şi decent în scenariu şi joc (cu excepţia lui Rose Huntington-Whiteley, care are aceeaşi mimică dacă se admiră în oglindă, flirtează sau cade într-un hău). Neapărat la IMAX sau în 3D, altfel îşi pierde din puteri (care stau în efecte vizuale).

Cei care au văzut întreaga serie spun că 3-ul e la fel sau chiar mai bun decât primul din franciza regizată de Michael Bay. Nu are explozii la fiecare două minute, personajele au timp să respire, iar plot-ul să evolueze.

Sam Witwicky (Shia LaBoeuf) are medalie de la Obama, dar nu-şi poate găsi un job, aşa că e întreţinut de iubita lui (Huntington-Whiteley). Când e, în sfârşit, angajat pe un post minor, descoperă că Decepticonii s-au întors, iar revenirea lor are legătură cu eveniment din 1969, când americanii au trimis o navetă pe Lună. Apollo 11 n-ar fi cercetat satelitul, pare-se, ci Arca Autoboţilor, eşuată pe lună cu o tehnologie secretă. Autoboţii refugiaţi pe Pământ fac un drum pe Lună şi-l reactivează pe fostul lider, Sentinel Prime, singurul care ştie să acceseze tehnologia şi care o va folosi chiar împotriva alor săi. John Turturro, Francis McDormand, Josh Duhamel sau John Malkovich n-au roluri mari, dar câteva replici bune, ceea ce deja e neaşteptat pentru Michael Bay.

Transylmania, în schimb, n-ar merita văzut nici dacă ar fi ultimul film de pe pământ. Sună drastic, da, dar dacă ar fi ultimul film de pe pământ, îmi imaginez că un bilet ar fi extrem de scump şi banii n-ar merita irosiţi în felul ăsta. De aceea nici n-aţi auzit de el până acum, deşi a fost lansat din 2009.

Se vrea o parodie despre filme cu vampiri, în genul lui Scary Movie, însă David şi Scott Hillenbrand (National Lampoon Presents Dorm Daze 1 şi 2) n-au pic de umor şi nici idee cum să parodieze, aşa că le-a ieşit o caricatură de film prost jucat, cu o scenografie dezastruoasă şi replici atât de răsuflate încât nu-ţi vine să crezi că le mai rosteşte cineva.

Mai amuzant este ce declară regizorii: „Ne-a plăcut ideea de a combina sentimentul unui road movie şi o comedie cu vampiri şi alţi monştri. Este un mix pe care publicul nu l-a mai văzut niciodată”. Exact, niciodată.

Câţiva adolescenţi americani decid să se înscrie la Universitatea Răzvan (!) din Transilvania, găzduită de un castel care arată părăsit pe dinafară. Ajung la destinaţie cu un tren cu aburi în care Dorina Lazăr, în rol de ţigancă, vinde flori, apoi cu o căruţă şi o motocicletă primită la schimb pentru nişte blugi (blugii americani ar fi la mare valoare în România). Ca să scurtez: aveţi vampiriţe goale dansând aiurea prin pivniţe, un vampir sculat din morţi (Radu), un cadavru tăiat în bucăţi şi cusut la loc, găleţi de vomă, un pitic pe post de decan şi fiica lui, Drăguţa, frumoasă dar dotată cu o imensă cocoaşă, replici proaste de la un capăt la celălalt etc. Nu ştiu ce să vă mai povestesc decât că Transylmania a fost făcut în coproducţie cu o companie românească, Silver Bullet, condusă de directorul de imagine Viorel Sergovici.

Another Year/ Un an din viaţă e din altă ligă. Drama lui Mike Leigh (Happy-go-lucky, Vera Drake, Secrets and Lies) e unul dintre acele filme rare care te bântuie mult după ce le-ai văzut. Vorbeşte despre singurătate, alegeri greşite şi faptul că viaţa noastră e o sumă de convenţii sociale; dacă nu le bifăm, riscăm ratarea. Iar ratarea în ochii celorlalţi devine propriul nostru eşec.

Tom (Jim Broadbent) şi Gerri (Ruth Sheen) formează un cuplu de sexagenari tihniţi, care au lotul lor de pământ, o casă proprie, un fiu bun de însurat şi, se pare, numai amintiri plăcute din convieţuirea lor împreună. La această tihnă tânjeşte colega de serviciu a lui Gerri – Mary (Lesley Manville, excepţională, merita pe deplin un Oscar), încă atrăgătoare la 50 de ani, dar singură şi nefericită după un divorţ şi o relaţie cu un bărbat însurat (cei doi îi şi reproşează, superior, că ai întotdeauna de ales în viaţă).

E dureros, ca spectator, să o vezi pe Mary dându-se mai mereu în stambă, beată, fals-euforică şi incapabilă să se orienteze în viaţă şi în propriul oraş. Mary nu e singurul personaj nefericit: mai e Ken, prietenul din tinereţe al lui Tom (Peter Wight), nefericit, gras şi sătul de pub-urile (pline de tineri zgomotoşi) în care se îmbată mai mult singur. Toţi aspiră la viaţa lui Gerri şi Tom, care e, după toate aparenţele, perfectă.

Superioritatea lor moralizatoare, însă, e deranjantă, pentru că în spatele ei îl simţi pe regizorul care îţi predică subtil un model de viaţă. Leigh nu dă vreun semn că în existenţa armonioasă a celor doi ar exista vreo fisură şi nici nu intră suficient de mult în trecutul şi în viaţa lui Mary încât să te facă să înţelegi de ce a ajuns în punctul acesta, în afară de faptul că n-ar avea un partener de viaţă sau un copil. Ne-o arată doar gravitând în jurul celor doi, care o acceptă cu amabilitatea rece, uneori condescendentă a oamenilor prea mulţumiţi de sine ca să recunoască nefericirea. Poate despre asta e vorba cu adevărat în film, despre mica fericire burgheză, autosuficientă, care-ţi atrofiază acea calitate umană esenţială numită empatie. Cum o spune şi titlul, e doar un alt an din viaţa lor.

Another Year a fost unul dintre filmele favorite la Palme d’Or-ul din 2010.



Citeşte şi: Hollywood-ul ne umple vara cu roboţi, barbari şi OZN-uri în Vestul Sălbatic

7 COMENTARII

  1. pai ce sa spun. sigur o sa merg la Another year, daca tot nu am apucat sa il vad din alte surse. :)) as mai vrea sa ajung la La quattro volte, dar nu am ajuns niciodata la cinematograful la care ruleaza. mai vedem daca voi reusi. si cred ca voi ajunge si la Transformers. sunt curios de 3D si pornesc spre cinematograf cu cateva pareri bune auzite ( ceea ce nu s-a intamplat la Hangover 2). cat despre restul verii mai vedem. nu m-am hotarat daca mai vreau sau nu sa vad Cars 2 dupa cronicile primite.

      • am vazut si Another year si Le quattro volte. primul foarte bun, al doilea interesant si foarte greoi la inceput. sincer, desi aveam idee despre ce este vorba in primele 15 minute am crezut ca ies din sala. de vină a fost și sala de cinema. până la sfârșit am găsit lucruri interesante la el, pe care pot să le rumeg ceva timp, dar eu nu îți recomand să îl vezi la cinematograful la care rulează săptămâna asta. o atmosferă îmbâgsită.

  2. Recent, am dat peste o declaraţie a lui Michael Bay, care îşi dădea cu părerea despre filme: “It’s easy to go shoot an art movie in a winery in the South of France. But people have no idea how hard it is to create something like Transformers. They (the critics) review me before they’ve even seen the movie,” explains the filmmaker, whose salary for the first of the action franchise totaled $80 million.”

    După declaraţia asta, e clar că nu prea am motive să mă uit la vreun film de-al său, mai ales Transformers (au apreciind acele „art movies” de care spune nenea Bay).

    • Bay vorbeste aiurea si inteleg, din ce am mai citit, ca o face destul de des.
      Nu e deloc simplu sa faci un film BUN, de oricare o fi el. Iar „Transformers” nu e un film bun in sensul pe care i-l dai, de pilda, lui „Another Year”. E bun in sensul ca-si indeplineste decent functia pentru care a fost creat, aceea de a fi entertaining.
      Eu l-as invita pe Bay sa faca un film cu 800.000 de euro, ca regizorii romani, si o echipa mica, undeva intr-un conac din Franta. Sa vedem ce-i iese. Dupa scenariile de pana acum, sunt convinsa ca fara armata lui de specialisti in efecte vizuale e un om mort.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here