Trupa de şoc a anilor ’80, ai cărei membri nu au loc şi cu prenumele pe generic, se întoarce încă o dată (până când şi, mai ales, a câta oară?), cu ceva injecţii de colagen şi sânge tânăr, ca să termine un nou oponent cu nume predestinat – Jean Villain (!), în The Expendables 2/ Eroi de sacrificiu 2. Un film cel puţin la fel de subtil ca referinţele la rolul-emblemă al lui Arnold Schwarzenegger.

E mai greu de crezut că Stallone împarte aceeaşi zi de naştere cu George W. Bush, dacă te uiţi la cât de ocupat a fost în ultimii ani: un nou episod din Rocky, pe când era deja sexagenar – mai mult emoţionant decât ridicol -, ieşirea din scenă a lui Rambo, într-o baie de sânge (al altora), şi reuniunea de clasă a vechilor parteneri de afaceri Planet Hollywood şi rivali de casă: Stallone (regizor şi scenarist, la mare distanţă de Rocky), Arnold şi Willis – The Expendables.

Fiindcă timpul nu stă pe loc, doi ani mai târziu ni se livrează continuarea, cu susţinere de la Jason Statham, Dolph Lundgren (cel mai faimos cercetător-chimist după Marie Curie), adaos de Chuck Norris pe post de Lup Singuratic şi de Van Damme în rol de oponent. Lumea e mică, aşa că locul de joacă se mută în Bulgaria, o locaţie din păcate prea puţin exotică pentru noi, dar plină de plutoniu.

Nu o să zăbovim prea mult cu povestea – o însăilare de explozii, dialog funcţional de tipul „să ieşim/hai/bine/fie/o să te omor”, răzbunarea ca pretext/motor al acţiunii, ceva camaraderie, şi sânge generat de calculator, nu de armele cu calibru mare. E de ajuns să menţionăm că situaţia e groasă, şi că e nevoie de mercenari cu aptitudini speciale – printre care nu se numără şi actoria.

Când îţi populezi filmul cu maşini blindate ca-n Mad Max, având tatuate mesaje ca „shock and awe”, „bad attitude” şi „coming soon”, iar invitatul special, la 72 de ani, îţi recită o glumă despre el însuşi, e decent să nu ceri nimănui să te ia prea tare în serios, iar The Expendables 2 nu face asta – cea mai mare apreciere care i se poate aduce filmului.

Nimeni nu e mai conştient decât cei enumeraţi mai sus de cât sunt de bătrâni (a se vedea şi promo-urile filmelor viitoare ale lui Arnie şi Stallone) – spun cu seninătate despre ei înşişi că locul lor e într-un muzeu, iar scena cea mai ofertantă vizual îi situează pe protagonişti într-un oraş-fantomă, folosit de armata rusă pentru antrenament – cu copii fidele ale unor străzi de oraş american, baruri şi jukebox-uri funcţionale. Cu steroizi şi ceva explozibili, orice e posibil.

E complet lipsit de subtilitate, care e binevenită în secvenţele de acţiune, şi foarte stângace când plouă cu replici auto-referenţiale (Arnie, în special, devine repede iritant), dar la ce v-aţi aştepta, mai ales după ce aţi văzut afişul? Măcar e (marginal) mai bine regizat decât prima parte…

Chiar dacă invincibilitatea, gratuitatea replicilor, a violenţei şi machismul, săltate din filme precum Commando (pe care îl ştiam în copilărie drept Comando pentru fetiţa mea), Rambo şi Soldatul Universal, nu apelează atât la inteligenţa cât la nostalgia unei generaţii care a aşteptat toată viaţa, cu naivitate, să vadă dacă Stallone îl poate bate, într-adevăr, pe Van Damme (o curiozitate măruntă, veţi zice), asta nu înseamnă că The Expendables 2 e o iniţiativă de condamnat. Dacă merită efortul, vă las să judecaţi singuri.