Drama cailor sălbatici din Deltă: „Oamenii nu ies foarte bine din povestea asta”

1
150

 

Unul dintre cele mai emoţionante filme de la Astra Film Festival are ca subiect una dintre cele mai îndelung mediatizate şi controversate poveşti din România ultimilor ani, cea a cailor sălbatici din Letea. Gone Wild, al lui Dan Curean, e rezultatul a patru ani petrecuţi printre oamenii şi caii din Delta Dunării. Emisiunea Ca-n filme, difuzată în fiecare duminică, de la 20.20, pe Digi24, a aflat povestea documentarului de la regizorul ei, într-un interviu difuzat în ediţia trecută, pe care Filmreporter.ro vi-l prezintă integral. Filmul a câştigat premiul pentru Cel mai bun documentar al secţiunii EcoCinematogrAFF.

Autor: Cătălina Bucur, reporter Ca-n filme

Ca-n filme: Cum a fost primit de către public filmul dumneavoastră? Cum aţi simţit că reacţionează sală în timpul şi după proiecţia documentarului Gone wild?

Publicul care vine aici, la Astra Film Fest, vine că vrea să vadă filmele astea. Calitatea şi consistenta şi reacţia efectivă la sesiunea de întrebări de după film ţine de film şi nu de public. Dacă filmul impresionează, dacă filmul produce emoţie, dacă filmul naşte controversă, mişcă, oamenii întreabă. Altfel, noi, ca naţie, suntem aşa, mai agramaţi, ne exprimăm mai greu, avem curajul mai greu să ne dăm drumul la opinii, să ni le afirmăm şi să cerem lămuriri.

Nu cred că este satisfacţie mai mare pentru cineva care face film documentar decât atunci când după proiecţie se aplaudă, simţi că nu se aplaudă de complezenţă şi că la sfârşit lumea care nu te cunoaşte vine şi zice: uite chestia aia interesantă, sau bravo sau… puteai să fii mai nu ştiu cum… Are curajul să comunice cu tine. Am primit chiar aprecieri şi lumea ţinea să exprime faptul că a fost mişcată. A fost efectiv tulburată şi chiar am născut poate reacţii prea severe.

Povestea mea e povestea cailor sălbăticiţi din Deltă, care are un final destul de controversat şi dur şi crud. Oamenii nu ies foarte bine din povestea asta. Şi reacţia din sală era: să plece toţi oamenii aia de acolo, să lase animalele alea în pace, fiindcă efectiv nu merită să trăiască oamenii aia pentru ce le-au făcut animalelor respective. Şi ce frumoase sunt animalele alea, să le lase în pace, să plece oamenii. Dacă am vrut ceva, am vrut să fie, şi este, un film foarte sincer. E un film foarte personal în care, stilistic, eu spun povestea experienţei mele, trăirii mele efective de-a lungul a patru ani acolo. Dacă am vrut ceva, am vrut să reproduc, am sperat să reproduc stările mele, emoţiile mele, trăirile efective acolo, alături de animale, alături de oamenii de acolo. Nişte emoţii şi nişte trăiri care pentru un om trăit în ritmul contemporan, la oraş, în ritmul asta gălăgios de oraş… În momentul în care ajungi în Deltă îţi dai seama că sunt universuri paralele.

Ca-n filme: Regizorii pe care i-am cunoscut aici la Astra Film Festival mi-au tot spus că, într-un film documentar, trei sferturi din muncă este construirea unui story puternic. Aşa e?

Eu aş completa şi aş spune că înainte de story e subiectul. Şi după ce ai subiectul sau tema, trebuie să ştii să le şi spui. Şi aici intervine story-ul. Eu ştiam de fenomenul cailor sălbăticiţi din Deltă şi am zis: oau, interesant! Dar nu am avut tentaţia efectiv să mă apuc să fac un film, fiindcă mi se părea documentar de wild life naturalist şi nu mă tenta. Ideea efectivă de a face film a fost în momentul în care vizionam împreună cu fetiţa mea un film de desene animate celebru, Spirit, un soi de Bambi cu mustangi, în care mi-am dat seamă că destinul oricărui cal din Deltă, sălbăticit, e acelaşi, parcurge aceeaşi dramaturgie şi poveste ca acela din desenele animate. Şi atunci am zis: wow, aici e povestea. Asta încerc să fac.

Şi asta am avut în minte ca referinţă atunci când m-am apucat şi am decis că vreau să intru în povestea asta. Şi am avut în permanenţă ca inspiraţie şi referinţă structura narativă a acelui film de desene animate. Aceleaşi etape le parcurge şi căluţul din Deltă: se întâlneşte cu omul, este supus, este folosit, după care vine şi momentul extrem în care se vrea să fie omorât. Şi este omorât. Povestea şi felul în care spui povestea, felul în care transpui într-o structură narativă elementele reale, care sunt ale unei poveşti reale, ale unei situaţii reale, contează, contează enorm.

Ca-n filme: Ok, după ce stabilim povestea, story-ul, mă gândesc că trebuie să va hotărâţi şi să va stabiliţi viziunea regizorală. Cum filmaţi, cum structuraţi povestea, dacă folosiţi sau nu voce din off…

Eu cred că dacă vorbim de documentar, lucrurile astea nu le poţi prognoza. Poate că vrei, le ai în intenţie, şi dacă ai un anumit stil, o anumită soluţie regizorală. De cele mai multe ori, aşa am păţit eu: lucrurile se nasc ad-hoc. Nu ştii, în momentul în care intri într-o poveste, cum se termină. Realitatea e surprinzătoare.

Am în film o secvenţă în care băieţelul, personajul meu principal, în întâlnirea lui cu calul pe care îl avea, ia păduchi de la el. Şi momentul ăla, când el iese de sub cal şi se scarpină fiindcă ia păduchii de la cal – şi după care e nevoit să se tundă la zero, fapt care naşte o reacţie împotriva calului şi îl alungă – ăsta n-ai cum să-l prognozezi. Dacă are ceva filmul ăsta sau mă suprinde filmul ăsta prin ceva, e faptul că am aşteptat patru ani ca să prind momentul magic în care păduchii calului intră în frizura băieţelului.

Ca-n filme: Dacă e să ne referim la partea de producţie pură, cum a luat naştere acest film? Şi, extrapolând, orice tânăr regizor de documentar cred că se întreabă cam care este traseul, ce ar trebui să facă?

Eu am început cu această idee de proiect, am aplicat la Discovery Campus Masterschool. Şi a fost aprobat la Discovery Campus Masterschool pe acest proiect. Am dezvoltat proiectul timp de un an acolo. În urma acestui masterclass am făcut un prim film pe tema asta pentru televiziunea franco-germană Arte, ca un documentar de televiziune, cu aproximativ aceleaşi personaje. Filmul a avut premiera în 2009, dar nu era formatul pe care îl căutasem. Era un format de compromis din punctul meu de vedere şi adaptat nevoilor specifice acelui format. Am continuat, am continuat, până în momentul în care mi-am dus povestea aşa cum o gândisem când am aplicat la Discovery Campus.

A fost o rampă şi un punct de sprijin pentru a continua. A fost o repetiţie bună pentru a face filmul mare pe care l-am gândit în principal nu pentru televiziune, ci pentru cinema. Felul în care am văzut că a reacţionat sala îmi confirmă: da, are potenţial de sală şi funcţionează ca un film de cinema. Documentarul e un film, până la urmă, al tău. Un film al vieţii tale. Şi al experienţei tale şi al întâlnirilor pe care tu le ai în existenţa personală. Întotdeauna zic „filmele mele” – şi de aia aleg să fac numai filmele care îmi plac şi nu pe cele pe care sunt pus să le fac – filmele mele sunt capitole din existenţa mea. Adică ceea ce am filmat eu ajunge să îmi jaloneze propria existenţă. Oamenii pe care i-am întâlnit, locurile în care am fost fac deja parte din existenţa mea personală, şi atunci, ştiind lucrul ăsta, dându-ţi seama de el, asumându-ţi lucrul ăsta, nu ţi se mai pare o problemă că ţi se întinde pe atâţia ani.

Ca-n filme: Cât de greu este să te apuci de un film documentar de fapt, ca începător? Pentru că, până la urmă, din câte am văzut aici, e o muncă enormă, despre care nu ştii când o să se termine şi mai ales… cum o să iasă.

Da, e frustrant, pentru că începi, nu ştii când se termină, trebuie să ai răbdare, trebuie să te motivezi, la un moment dat îţi pierzi motivaţia, îţi zici: ce îmi trebuie mie în miezul iernii să mă pun pe maşină, să mă duc în Deltă, să prind poate caii îngheţaţi?! Te înmoi un pic. Dar asta e şi proba, selecţia naturală… Dacă treci de proba asta a timpului şi îţi dai seama că vrei să faci filmul ăla, îţi dai seama că fiecare secundă în care te-ai simţit inconfortabil merită. Sau, în ghilimele, „face toţi banii”.

Nu e vorba de bani, adică se întoarce în alt mod: uiţi. După ce am ieşit din sală, am uitat de orele state în frig, în ploaie, în ţânţari, aşa… şi îţi aduci aminte, le decantezi, rămâne doar ce a rămas după. Lucrul bun, lucrul semnificativ. Accesul la subiect – adică la personajele reale în a căror viaţă tu intri cu bocancii – asta e condiţia iniţială, condiţia de bază într-un documentar sincer. Felul în care îţi mediezi, îţi gestionezi accesul la oamenii ăia. Cineva spunea că în documentar fie îţi iubeşti personajele, fie le urăşti. Eu am ales să fac numai cu astea pe care le-am iubit, care mi-au plăcut.

Ca-n filme: Aici, la Astra, în timpul masterclassurilor, am tot auzit vorbindu-se de încredere. De felul în care reuşeşti să câştigi încrederea personajelor tale. Cum faci asta, până la urmă?

Accesul îl câştigi dacă îl convingi pe om că eşti de încredere. Dacă te simte că eşti de încredere. Şi atunci uită de tine: timorarea aia a camerei dispare, fiindcă eşti de-ai lor. Vorbeşti aceeaşi limbă şi are încredere în tine. Asta face subiectul, asta face filmul: conflictele. Şi conflictele de cele mai multe ori sunt drame personale, dureri, probleme existenţiale extreme. Ori cu lucrurile astea trebuie să fii delicat. Trebuie să fii cu respect faţă de umanitatea pe care încerci să o relevi, dacă asta e ceea ce încerci.

Ca-n filme: Regizorul ceh Petr Lom povestea deunăzi că, în unele cazuri, subiectul documentarului este atât de puternic, încât tot ce trebuie să faci este să ţii bine camera în mână, fără să o scapi. Până la urmă, este importantă estetica într-un film documentar sau trebuie doar să capturezi momentul, realitatea, fără să îţi faci probleme de felul în care filmezi?

Sunt subiecte, sunt poveşti în care poţi face concesii de la o anumită estetică şi de la o aşa-zisă calitate a imaginii în favoarea subiectului. Faptul că îţi tremură camera e mai puţin important decât clipa aia ireversibilă de viaţă pe care ai surprins-o. Reacţia aia, grimasa aia, momentul ăla unic, da, aşa este! Dar în egală măsură, dacă poţi şi vrei, poţi să comunici şi estetic. Şi poate filmul meu e un exemplu din punctul ăsta de vedere. Am secvenţe în care se comunică exclusiv prin estetică, prin frumuseţea aia a naturii virgine, să zicem. Dacă n-ar fi fost imagine de calitate poate n-ai fi simţit lucrul ăla. Şi în egală măsură sunt momente de observaţional, clipe de viaţă care poate contează mai puţin calitatea imaginii. Şi aici dau de exemplu momentul invaziei păduchilor. Chiar dacă temură camera, important este că s-a prins momentul.

Ca-n filme: Cât de mare este echipa de filmare la un film documentar? E ca în cazul filmelor de ficţiune, când avem de-a face cu o echipă întreagă de zeci de oameni?

Până acuma mi-am filmat singur filmele. Am fost o singură data în situaţia în care am fost obligat să am un cameraman, pentru filmul pentru Arte. Pentru că nu mă cunoşteau, şi au zis că pentru ei e prea mult să aibă şi un debut la imagine cu cineva, şi la regie şi să fie şi aceeaşi persoană. Şi atunci au zis: am văzut ce faci, dar măcar pentru câteva zile să îţi trimitem noi un operator bun, cu experienţă, să ştim că acele cadre estetice sunt făcute.

A două oară n-aş mai alege să lucrez cu alt cameraman. Omul simplu, real, care nu e actor, în momentul în care vine şi e agresat de o masă de oameni insistenţi, cu lumini în ochi, cu cabluri, fire şi aşa mai departe, se timorează. Şi se timorează mai ales datorită faptului că o cameră nu e neapărat o maşinărie, ci o oglinda a existenţei, a felului de a fi. Şi asta îl face să se controleze, să îşi schimbe atitudinea. Şi mai ales în documentar, de lucrul asta trebuie să ţii cont. Unul dintre personajele din film, la un moment dat, când lucram cu echipă mai extinsă şi tot spuneam: „Stop, iară, vino, repetă, nu aici, du-o acolo, să se vadă frunza”… zice: „Eu mă simt aici că o maimuţă. Adică ce vreţi? Să fiu eu sau cum vreţi voi să fiu? Lăsaţi-mă să fiu eu şi atunci lucrurile probabil vor merge aşa cum trebuie!” Asta e lecţia pe care trebuie să o învăţam ca documentarişti: să îl lăsăm, să îl remarcăm pe cel pe care îl avem.

Eu întotdeauna fac comparaţia între documentarist şi vânător. Noi suntem vânători de imagini. Şi într-o lucrare chiar am scris, am probat similitudinea asta. Noi vânăm. Şi vânăm imagini. Şi în tehnica asta a noastră de vânătoare practic respectăm sau aplicăm aceleaşi tehnici pe care un vânător le are. Şi dacă vânăm imagini, trebuie să avem, la fel cum are şi vânătorul, un cod al vânătorului, un cod deontologic. Primul capitol al vânătorului real, ăsta cu puşcă, spune: respectă vânatul! E o regulă acolo: nu împuşca raţa pe luciul apei sau fazanul în mers. Lasă-l să zboare, ca să îl vezi frumos. Asta trebuie să facem şi noi: nu intrăm în el când nu e pregătit sau când n-am avea voie să intrăm pe geam sau pe uşă. Lasă-l acolo unde e, în zbor, unde e frumos, unde e expresiv.

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here