CRONICĂ. „The Avengers” – supradoză de eroi

2
234

Pământeni, nu vă pierdeţi cu firea! Invazia extraterestră 2012 condusă de Loki, zeu Asgardian cu probleme de familie, dă piept cu cea mai puternică echipă făurită vreodată. A fost nevoie de patru ani şi cinci filme pentru ca Iron Man/Tony Stark (Robert Downey Jr.), Hulk/Bruce Banner (care acum arată fix ca Mark Ruffalo, doar că e mare şi verde), Thor (Chris Hemsworth) şi Captain America/Steve Rogers (Chris Evans) să se poată plimba pe ecran fără a ne face să ridicăm din sprâncene. Iar acum stau la aceeaşi masă şi sunt gata să salveze lumea, în The Avengers/ Răzbunătorii, echipa de eroi de bandă desenată Marvel.

Nu toate merg însă ca pe roate. Conduşi din teren de Nick Fury (Samuel L. Jackson) şi din spatele camerei de „tocilarul suprem” Joss Whedon (Buffy The Vampire Slayer, Firefly), mai mult înfuriaţi decât răzbunători, supereroii noştri trebuie să se ciufulească puţin între ei înainte de a deveni o echipă, iar apoi să guste şi înfrângerea. E şi normal, cu asemenea temperamente: Tony Stark e playboy-ul miliardar, cu tricou Black Sabbath, care nu se simte confortabil în grupuri; Steve Rogers a pierdut 70 de ani din viaţă dormind, dar măcar a rămas un ins galant; Thor e zeu, iar Bruce Banner e şoarecele de laborator cu un „other guy” mare şi verde drept companie.

Replicile zboară între ei cu rapiditate dar şi cu tâlc (furnizat din plin de Downey Jr.) şi sunt momentele cele mai bune ale filmului. Whedon, asistat de Zak Penn (care face false documentare cu Werner Herzog atunci când nu scrie scenarii de film), injectează mult umor şi ceva fragilitate în ceea ce ar fi putut fi doar un spectacol fără viaţă (vezi seria Transformers): Stark îşi caracterizează colegii foarte plastic – Thor e „Shakespeare in the park” şi „Point Break”, arcaşul Hawkeye e „Legolas”, iar Steve Rogers spune despre propriile stele şi dungi că sunt demodate.

Mai mult, scenariştii se străduiesc în fel şi chip să pună fiecare protagonist în valoare. Nu e deloc uşor să dai tuturor impresia că iau parte la acţiune, dar montajul paralel merge de minune (chiar şi pe muzică clasică!), transformându-se la final în ceva ce seamănă cu o întrecere de ştafetă; acţiunea e transferată de la un personaj la altul, imaginativ, iar două gaguri vizuale, cu Hulk în prim-plan, care ajunge să tragă pumnii cei mai puternici, sunt chiar delicioase.

Ca şi în alte filme recente, nici aici adversarii nepământeni nu se disting prin personalitate (exceptându-l pe nărăvaşul Loki), chitaurii fiind doar nişte creaturi reptiliene cu armuri şi dantură dubioasă în căutarea teseractului (!) cu puteri nebănuite.* The Avengers primeşte însă notă de trecere pentru că e ocupat cu individualizarea unei echipe numeroase: pe lângă cei de mai sus, Scarlett Johansson apucă să mai poarte o dată costumul mulat al lui Black Widow, iar agentul Coulson (Clark Gregg) e fanul poate prea înfocat al Căpitanului America. Nu-i rataţi nici pe Harry Dean Stanton şi pe Stan Lee, în apariţii episodice simpatice.

Doza de spectacol e consistentă, deşi nu ar fi dăunat încă vreo două luni de post-producţie. Impresionante, efectele vizuale sunt câteodată insuficient lustruite, însă acest lucru nu contează prea mult atunci când există atâtea lucruri care să îţi ţină retina ocupată. În cele din urmă, The Avengers e mai mult decât suma părţilor sale şi un proiect ambiţios care nu dezamăgeşte. Aşteptăm cu interes continuările.

*Propoziţia are mai mult sens dacă nu te gândeşti prea mult la ce înseamnă unii termeni.

***

The Avengers intră în cinematografele din România din 4 mai, distribuit de Forum Film.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here