Autor: Mădălina Moraru
Aromânii sunt, în general, recunoscuţi ca fiind pasionaţi de propria istorie şi de obiceiurile lor. Aşa e şi Iulia Wisoşenschi, de la Muşata armănească, şi la fel de pasionaţi de tradiţie trebuie să fi fost şi fraţii Manakia, Ienache şi Miltiade când au decis să facă facă filme.
Peliculele fraţilor Manakia – scurtmetraje documentare – trasează linii culturale pe care graniţele nu ar putea vreodată să le şteargă. În Scene din viaţa aromânilor din Pind (1911), Ienache şi Miltiade, pionierii filmului balcanic, decupează, în cele 5 minute, o fâşie de cotidian.
La o primă vedere, în vieţile „furate” pe camera de luat vederi apar momente obişnuite, o scenă de petrecere la un bâlci, o horă, serbarea Bobotezei, casnice aromânce şi-un cadru de şcoală. Apoi îţi aminteşti că sunt dintr-o altă lume, un loc în care filmul, ca artă, nu-şi găsise încă locul. Fraţii Manakia ar putea concura cu succes Lumièrii. Ne-au purtat şi-ntr-o excursie de 6 minute prin Macedonia turcească, care a trecut repede şi-n care ne însoţeau un astronom, geologi, un arheolog şi viitorul pionier al cinematografiei româneşti, amiralul Vasile Urseanu.
Fără să-şi propună, fraţii Manakia au pus, prin filmele lor, o întrebare grea. La care nu poţi răspunde imediat, fiindcă nu se ştie cum ar fi arătat o lume fără cinematografie, ori fără încercări de mai-mult-decât-fotografie, ca ale lor.
Dacă Ienache şi Miltiade ne-au purtat cu o sută de ani în urmă, pe la începuturile filmului, Iulia Wisoşenschi a întregit călătoria prin felurile de mâncare pregătite. A folosit pe post de condimente influenţe macedoniene, albaneze, greceşti şi româneşti, mai din toate pe care le-au cules aromânii de-a lungul migrărilor. Le-a lăsat să se sedimenteze, cu puţin miel, după care le-a acoperit c-o „păturică” de aluat.
Cum spectacolul culinar a luat sfârşit, Iulia Wisoşenschi se aşază cu câţiva dintre noi la poveşti, aşa uităm că mai urmau şi alte proiecţii de scurtmetaj. Dar ne amintim la timp, şi aflăm şi de ce aromânii care s-au stabilit în zone împădurite se numesc făşăloţi – una dintre poveşti spune c-ar proveni de la fag.
Prindem din urmă Dansul s-a terminat, Maria/ The Dance is Over, Maria (2013), o animaţie croată regizată de Natko Stipaničev. Ne lăsăm legănaţi de-o barcă, alături de omuleţul-cap-de-bec care pescuieşte, dar pentru că acesta nu reuşeşte să mai prindă nimic, se întoarce trist acasă la soţia-cap-de-bec. Mănâncă în linişte supa verzuie şi vâscoasă, se duce la culcare şi se trezeşte când ceasul bate ora 4 în zori. Omuleţul nostru e un fără chef, îşi duce existenţa, zi de zi, la fel. Până când începe să vadă tot soiul de obiecte plutind în apă.
„Dacă aş scăpa cafea pe mine, ai râde, nu?”
Programul de scurtmetraje lasă loc unei adevărate reprezentaţii de alchimie, condusă de bucătarul Mircea Groza, care face ca briza să lase un damf de palincă. A adus pentru degustare în jur de zece sortimente din licoarea despre care spune că „nu se poate porni la drum”. Seara capătă nuanţe de nuci verzi, săcărică, cireşe negre, mere şi se scurge printr-un dispozitiv, ca un pai cu pară de sticlă, cu care Mircea Groza a şi dat cep butelcilor.
Apoi, în valea cinematografică, o întâlnim pe Sonja, din comedia croată Sonja şi taurul/Sonja and the Bull (2012), regizată de Vlatka Vorkapić. E tânără şi activistă, o vegetariană convinsă şi apără drepturile animalelor. Doar că la uşă-i bate într-o zi Ante, un prinţ cu cremuţe-n geantă, care o roagă disperat pe tânără să-l însoţească, pentru că altfel tatăl său îşi va tăia ştiţi-voi-ce, din pricina unui pariu pe care l-a pus.
Tatăl lui Ante e unul dintre acei oameni de la ţară pentru care luptele cu taurii reprezintă o mare distracţie şi se simte ameninţat în momentul în care Sonja apare la TV protestând că astfel de lupte ar trebui interzise. Oripilată că va trebui să meargă împreună c-un „ţăran”, mai tare decât de faptul că va trebui să fie face to face c-un taur, Sonja, în cele din urmă, acceptă. Iar asta doar fiindcă nu văzuse niciodată un taur în realitate. Deşi jocul actoricesc e rezonabil, Sonja e o previzibilă. Bineînţeles, se îndrăgosteşte de Ante şi încearcă să facă toate diferenţele dintre ei să dispară.
La sfârşitul proiecţiei l-am găsit pe criticul bulgar de film Aleksander Yanakiev potolindu-şi somnul c-o cafea, în faţă-n faţă cu Dunărea, pe-o bancă. A ţinut cu sine, toată ziua, un răspuns la o întrebare pe care i-o adresasem de dimineaţă. Concentrat, să nu verse cafeaua, mi-a replicat că „nu poţi ţine strâns de comedie, nu poţi încerca să afli ce e sau de unde vine. E acolo unde nici nu te aştepţi. Uite, acum dacă aş scăpa cafea pe mine, ai râde, nu? ”
***
Din seria micilor momente de neuitat la Divan:
După prânz, când metehnele trebuie odihnite, un domn îi articulează tare-n telefon unui – să presupunem că nu şi-ar fi permis asemenea cuvinte c-o doamnă – alt domn, o invitaţie de a veni, în vizită, la Cetate. Sunt o pereche bună, iar din schimbul de replici nu lipsesc fie „iar te-ai făcut ca o gogoaşă”, „hai că te cunosc, ştiu că ai dat gata două carafe de unul singur”, fie „aveau vin şi aici, porc bătrân!”, împreună cu remarca deloc de neglijat „măcar aici avem şi filme, boule!”.
