Cineaștii români, despre lucrul la „Song of My Mother”, marele câștigător la Sarajevo

0
516

song-of-my-mother-

FESTIVALUL DE LA SARAJEVO. Acum 20 de ani, orașul Sarajevo era încă sub asediu. O mână de oameni a început atunci, în două camioane NATO, un festival de film: Sarajevo Film Festival. Alfonso Cuaron și Leos Carax au intrat în orașul asediat prin tunelul săpat pe sub aeroport (singura cale de ieșire și transport de mărfuri a orașului). Neavând o monedă utilizabilă, organizatorii i-au rugat pe iubitorii de film să doneze câte o țigară pentru un bilet. Au fost atunci 37 de filme din 15 țări și 15 000 de oameni.

La 20 de ani după, cu mai mult de 100.000 de spectatori și mii de invitați, cu peste 600 de participanți din industrie, Festivalul de Film de la Sarajevo și-a dobândit statutul de cel mai important eveniment de acest gen din sud-estul Europei. Pe străzile și „ulițele” orașului, prin piațete și pe la cafenele, s-a dovedit lucru firesc să dai nas în nas, în acești ani, cu Bono, Willem Dafoe, Morgan Freeman, Steve Buscemi, John Malkovich, Nick Cave, Mickey Rourke, Darren Aronofsky, Kevin Spacey, Angelina Jolie, Brad Pitt ș.a. Anul acesta eu, personal, am văzut-o pe Annie Leibovitz plimbându-se relaxată, pe Michael Winterbottom zâmbind alături de copiii lui, am dat de Ken Loach, care se grăbea la un lunch, l-am  zărit cu coada ochiului pe Bela Tarr și am auzit povești haioase cu muzică și Gael Garcia Bernal.

Vedete pe străzi

Un moment emoționant a fost vizionarea Welcome to Sarajevo, în sala de la Kinescope, și Q&A-ul cu Michael Winterbottom, căruia i s-a dedicat o retrospectivă. Mi-a rămas în minte și A Blast, al lui Syllas Tzoumerkas, care reușește să concentreze convingător, în 90 de minute, „criza grecească”. M-a mișcat mult filmul Three Windows and a Hanging, al lui Isa Qosja, primul film din Kosovo care abordează povestea cutremurătoare a femeilor violate în timpul războiului. E foarte greu, dacă nu imposibil, să reușești să te apropii cu adevărat de miezul acestor drame, însă echipa a încercat, în primul rând, să le dea o voce (filmul a luat Premiul Cineuropa).

Dintre documentare, m-au bulversat ungurescul Judgement in Hungary (Eszter Hajdu a filmat procesul crimelor comise împotriva unor rromi, reflectând puternic realitatea Ungariei de azi, mentalitățile, prejudecățile, problemele sociale și politice), croatul Naked Island/Goli, în care Tiha K. Gudac  surprinde cu duioșie povestea familiei sale, dezvăluind subtil drama petrecută pe insula Goli, „un loc unde s-au spălat creiere”, și bulgărescul Uncle Tony, Three Fools and the Secret Service. Acesta din urmă explorează viața faimosului animator bulgar Antony Traianov și surprinde în detalii cotidianul și practica profesională în Bulgaria comunistă, în lumea filmului de animație. După cum ați aflat deja, Naked Island a obținut Heart of Sarajevo pentru Cel mai bun documentar, iar Judgement in Hungary – premiul Human Rights Award, Eronet Audience Award și Premiul Special al Juriului pentru documentar.

O poveste emoționantă și multe mulțumiri

Însă cel mai tare m-a emoționat Song of My Mother, cel care s-a dovedit, în cele din urmă, marele câștigător la Sarajevo (a luat Marele Premiu și trofeul pentru Cel mai bun rol masculin – Feyyaz Duman). În regia lui Erol Mintaș, cu imaginea superbă a lui George Chiper-Lillemark și montajul expert al lui Alexandru Radu, filmul explorează dinamica subtilă a relației dintre o mamă (Zubeyde Ronahi, o talentată non-profesionistă) și a fiului ei (Feyyaz Duman), în Istanbulul de azi. În fundal ni se dezvăluie treptat politicul, istoria recentă, tema kurdă și complexitatea ei, cotidianul îngreunat de prejudecăți și restricții. Locuind cu fiul ei într-un bloc modern de apartamente, mama nu-și dorește decât să se întoarcă la ea în sat.

Am încercat să mă întâlnesc cu Erol Mintaș de când am văzut filmul. Când puteam eu, nu putea el, și tot așa. Apoi m-am gândit că și mai frumos ar fi să aflu povestea din perspectiva lui George Chiper-Lillemark și a lui Alexandru Radu. Mai ales că se întâmplă rar să stau de vorbă cu cei care asigură imaginea și montajul unui film. Pe George l-am întâlnit scurt vara asta și a rămas să ținem legătura. După film, i-am zărit numele pe ecran, la fel și pe cel al lui Alexandru, mult înaintea unei liste uriașe de mulțumiri. A devenit deja firesc să se facă filme cu bani puțini și multe mulțumiri; e fantastic, totuși, că ies asemenea bijuterii.

I-am întrebat pe George și pe Alexandru cum au ajuns să lucreze cu Erol Mintaș, ce a însemnat filmul și povestea asta pentru ei, cum faci ca totul să devină un întreg armonios și multe altele. Iată ce a avut fiecare de zis:

George Chiper-Lillemark, la filmările pentru „Song of My Mother”
George Chiper-Lillemark, la filmările pentru „Song of My Mother”

George Chiper-Lillemark: „Bugetul a fost liliputan”

George a regizat scurtmetrajul Palmele (2009), selecţionat în numeroase festivaluri, şi a semnat imaginea a peste 15 filme scurte și a unor lungmetraje precum Visul lui Adalbert, al lui Gabriel Achim, și Beyond the Hill, de Emin Alper.

Am ajuns să lucrez cu Erol la cel de-al doilea scurtmetraj al său, Berf/ Snow, mai degrabă din întâmplare. I-am cunoscut o prietenă la Balcic, în anii 90, și am ținut legăturia. Mi-a arătat primul lui scurtmetraj. Câteva luni mai târziu, înainte de începerea producției, operatorul cu care trebuia să lucreze nu a mai fost disponibil, așa că am primit un mail. O săptămână mai târziu, am aterizat la Istanbul cu un bilet dus. Am petrecut prima săptămână închiși într-o cameră, încercând să ne înțelegem într-o engleză aproximativă, dar chiar și atunci când cuvintele au dat greș, am descoperit o sensibilitate și un limbaj comun în chestiuni de film.

După aceea, am zburat în celălalt capăt al Turciei, la granița cu Iranul, în Doğubayazıt, la poalele muntelui Ararat. Dincolo de peisajul incredibil, ceea ce m-a marcat a fost candoarea și căldura oamenilor. Am descoperit o lume întreagă, cu complexitățile ei, am aflat despre kurzi, despre politica de asimilare forțată dusă de statul turc. Erol a venit ulterior în România să monteze cu Alexandru Radu, iar Berf a câștigat anul următor marele premiu la Antalia FF, și a fost prezentat în România la Timishort, unde Erol a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor.

Când am citit scenariul de la Song of my Mother, mi-a plăcut că se petrece într-un „acum și aici” al Istanbulului de astăzi. Iar acțiunea se plasa în zona vieții private și nu a marilor conflicte politice. Tentația majoră, în multe dintre filmele care abordează tema războiului dus de guvern împotriva mișcării de afirmare națională a kurzilor, este de a prezenta conflictul și violența. O altă tentație este aceea de a poetiza.

Problema kurdă

Însă ce m-a atras la scenariul lui Erol era cum, explorând individualul, construiește o poveste în care se regăsesc multe teme și întrebări cu care se confruntă minoritatea kurdă în Turcia de astăzi. Cum te raportezi la un trecut plin de violență, cum se raportează generațiile tinere la lumea care a fost părăsită de părinții lor, satul natal. De altfel, ca rezultat al războiului și a demolării de către armata turc[ a mii de sate în Kurdistan, Istanbul a devenit astăzi orașul cu cea mai mare populație kurdă din Turcia, mai mare decât populația oricărui alt oraș din estul Turciei.

Regizorul Erol Mintaș la filmări
Regizorul Erol Mintaș la filmări

Astfel, mi s-a părut important ca acest element de „aici și acum” să se regăsească în imaginea filmată, dar și acea stare cu încărcătură emoțională pe care aș numi-o existential awareness. Pentru că atunci când receptezi ce se întâmplă pe ecran într-o zonă a firescului, vei putea percepe emoțional, și asta te va ajuta să înțelegi sau măcar să intuiești contextul social și politic. Pe de altă parte, principalul loc de filmare este unul special, Esenyurt, un cartier nou, mai degrabă un oraș satelit al Istanbulului. Blocuri de locuit de câte 30 de etaje se ridică pe locul unde acum 10 ani era doar câmp. Iar acest loc este extrem de nepopular, cred că suntem prima echipă de filmare venită să vadă „frumosul” în acest loc atât de steril și lipsit de viață.

Filmat în 18 zile

Când lucrez cu Erol, dar și cu alții, discutăm mult pe scenariu, pe poveste. Este un proces prin care încerc să înțeleg ce vrea regizorul. Fiindcă se întâmplă ca, după ce ai scris, rescris, schimbat de câteva ori un scenariu, lucrurile să fie sedimentate într-un mod ciudat. Iar anumite chestiuni pot părea mai clare din exterior. Iar pe de altă parte, întrebările îl pot ajuta să-și clarifice unele idei.

Discutăm despre posibile abordări stilistice, iar într-un final schițam un decupaj, nu întodeauna foarte în amănunt. Iar după aia mergem să găsim spațiul în care vrem să filmăm, iar asta schimbă de obicei tot ce ne-am imaginat, dar dacă suntem norocoși, aduce o energie nouă și mai puternică decât ceea ce porniserăm să căutăm.

Am lucrat împreună cu Alexandru Radu, care a fost mai întâi DIT (Digital Image Technician) în timpul filmărilor, și apoi a făcut montajul, dar a mai venit cu noi din România și Adrian Șandor, care a fost sharfeur. Bugetul a fost liliputan, iar limita de 18 zile de filmare ne-a obligat să lucrăm chiar și 16 ore pe zi. Dar cu toată graba asta, faptul că am avut o echipă mică, dar cu mulți prieteni, ne-a ajutat să ajungem la liman cu bine.

Am încercat să vedem dacă putem aplica pentru sprijin financiar la CNC, dar regulamentul face ca un operator și un monteur să nu adune destule puncte pentru că proiectul să poată fi depus.  Este oarecum ciudat, dat fiind că filmul este o coproducție Turcia-Germania-Franța, dar echipa are o componentă considerabilă românească. Simplificarea condițiilor pentru coproducții minoritare ar da șansa profesioniștilor din industria românească să capete mai multă experiență și să aibă acces mai ușor  la piața europeană.

 

Alexandru Radu
Alexandru Radu

Alexandru Radu: „Am rămas uimit de stilul lor de viață și de peisaje”

Alexandru Radu a absolvit UNATC în 2007 și a lucrat la peste 25 de scurtmetraje și la  lungmetraje ca O lună în Thailanda, al lui Paul Negoescu, și Off the Beaten Track, de Dieter Anuner.

Povestea începe în 2010 cu George, care, după ce s-a întors din Turcia, unde filmase cu Erol materialul pentru Berf/ Snow, a venit la mine să îmi povestească cât de bine s-a simțit în Turcia și cât de bine s-a înțeles cu el, cu toate că pe atunci Erol nu vorbea așa de bine engleză. Au mai trecut câteva săptămâni și George primise o versiune montată a filmului. De data asta, nu mai era așa de încântat, și m-a rugat să ne uităm împreună, să îi spun ce cred și dacă am vreo idee despre cum s-ar putea monta mai bine. Eu m-am uitat atunci pentru prima dată peste materialul filmat de George în jurul muntelui Ararat și am rămas uimit de stilul lor de viață și de peisaje.

Filmul nu avea subtitrare și nu înțelegeam ce se vorbea. George mi-a spus în mare ce se întâmplă și cam ce se vorbește în film, dar nici el nu știa foarte bine. Am stat, ne-am uitat la film, am discutat și i-am scris lui Erol un mail destul de lung. La scurt timp, am primit un răspuns în care ne mulțumea pentru interes și a continuat explicându-ne că nu are cu cine lucra în Istanbul, că nu are un monteur și că nu își permite să plătească unul.

George, atunci, a propus să-l chemăm în București, să stea la el și să lucreze cu mine la montaj. Mi-a plăcut ideea de a-l aduce pe Erol în România și de a lucra la un film străin ale cărui imagini m-au intrigat așa de mult. Mi-a plăcut foarte mult cum a văzut George muntele Ararat, eu nu eram conștient atunci de existența unui astfel de loc pe pământ și cred că ăsta a fost elementul important pe care l-am adus filmului. Am vrut să folosim mai multe cadre cu acel munte imens.

Oprit la graniță

Este o poveste destul de lungă legată și de felul în care am reușit să-l aducem pe Erol în România, cu doar o lună înainte de a-și începe stagiul militar: am telefonat la ambasada României în Istanbul, am vorbit cu ei, le-am explicat că există acest film, care este o colaborare între Turcia și România, și că trebuie să-i ofere lui Erol viza pentru România, în așa fel încât să-l putem termina înainte de a-și începe stagiul militar.

Am ajuns cu George la porțile de ieșire de la aeroportul Otopeni și am început să ne uităm după pasagerii avionului din Istanbul. Noi așteptam și Erol nu mai apărea; sunându-l, am aflat că rămăsese să discute cu vameșii, care nu îi acordau intrarea în România. Erol nu vorbea bine englezește și îi era greu să se înțeleagă cu ei. El știa că are toate actele și nu înțelegea ce se întâmplă. Am reușit să vorbim cu vameșii, cărora le-am povestit de film, de proiectul dintre cele două țări și că noi garantăm pentru el, adică dacă nu se întoarce înainte să-i expire viza în Turcia, noi suntem responsabili. Au cedat insistenței noastre și, pentru că nu aveau nici un motiv să nu-l lase în țară, l-au lăsat.

A urmat o săptămână lungă de lucru la BerfSnow în apartamentul lui George, unde am ajuns aproape să mă mut și eu. Într-o singură zi i-am arătat lui Erol câte ceva din București. În rest am lucrat la film. Noaptea lăsam computerul să lucreze, iar ziua ne gândeam la diferite metode de structurare și construcție a filmului, în așa fel încât să ne placă.

L1080303

„Asta e cel mai greu, să ai răbdare”

Relația dintre monteur și regizor este una aparte, în sensul că suntem doar noi doi și în jurul nostru sunt un număr foarte mare spre nelimitat, de posibilități, astfel că trebuie să hotărâm împreună ce e de făcut, pas cu pas, spre a face un film cât mai bun. Dacă unul nu-l înțelege pe celălalt și începem să ne influențăm reciproc deciziile, atunci filmul începe să piardă, pentru că nu mai lucrăm pentru film. E foarte ciudat, acum pot să zic că am ceva experiență cu filmele și de fiecare dată sunt surprins cum o mică schimbare într-un loc poate influența percepția unei secvențe îndepărtate. Cum, spre final, orice mică schimbare, de câteva fotograme, poate schimba balansul filmului.

Montajul e comparat cu sculptura, în sensul că un editor trebuie să scape de tot ceea ce nu trebuie să fie acolo, piatra vrea să devină ceva și sculptorul se uită la ea și încearcă să vadă ce este acel lucru și încearcă să-i dea o formă în care și alți oameni pot vedea ceea ce sculptorul a văzut că este ascuns în ea Montajul este exact același lucru, trebuie să te uiți la materialul brut și să vezi ce vrea să devină. Să fii suficient de atent încât să vezi, să simți forma pe care vrea să o ia și să i-o oferi. Asta e cel mai greu, să ai răbdare, să fii atent la material, să poți să-l vezi și să-l asculți fără prejudecăți.

M-a bucurat foarte mult când am văzut că Feyyaz a luat premiul pentru interpretare pentru că asta îmi zice mie, ca editor, că am reușit împreună cu Erol să păstrăm și să arătăm exact cât a trebuit. El a fost un personaj destul de greu de echilibrat. Eu cu Erol avem norocul să simțim cam aceleași lucruri când ne uităm la un material și să ne echilibrăm unul pe celălalt când suntem obosiți și îngrijorați. Îl simțim foarte bine și pe George, îi simțim emoția în imaginile pe care le filmează. E ca un gând care se materializează cu actorii sub lumina pusă de directorul de imagine, este filmată, apoi șlefuită la montaj și lustruită la sunet și corecții de culoare.

Și mai avem un mare noroc că avem succes împreună, toți trei.

Alexandru Radu și George Chiper-Lillemark
Alexandru Radu și George Chiper-Lillemark

30 de variante

După ce am terminat Berf și după ce acesta a câștigat marele premiu la Antalya, în 2010, am mers să-l vizităm pe Erol și am mai vorbit prin e-mailuri. Tot timpul vorbim despre filme și despre viitoarele proiecte. În 2011, Erol l-a propus pe George că director de imagine pentru Beyond the Hill al lui Emil Alper, atunci eram cu George în Maramureș, lucram la scurtmetrajul lui Cristi Iftime, Tabăra din Răzoare. După ce am terminat scurtmetrajul, George a plecat în Turcia să pregătească filmarea și m-a propus pe mine că DIT (Digital Image Technician) și așa am ajuns să lucrez la producția unui nou film alături de George. După acea filmare am mers și ne-am făcut o vacanță de câteva săptămâni la Erol, în Istanbul.

De când lucra la Berf, Erol știa că vrea să facă o trilogie despre relația dintre mamă și fiu. Primul lui film, Butimar, a deschis aceasta trilogie, iar Song of my Mother o închide. Deci, cel puțin din 2010, Erol lucrează la acest film. Ne-a trimis scenarii traduse, abia când lucrurile au început să devină mai clare din punct de vedere al producției și-a permis să investească în traducerea scenariului. Am schimbat mailuri și păreri despre ce s-ar putea întâmpla în film și discuții în jurul lui.

Planurile noastre erau să ne vedem și să petrecem mai mult timp împreună înainte să ne apucăm să filmăm Song of my Mother, să vorbim despre scenariu și despre ce urmează. Dar această perioadă a ajuns să fie foarte scurtă. George a mers înaintea mea la Istanbul și eu am sosit cu două zile înainte de prima zi de filmare.

Am avut foarte puțin timp înainte de începutul filmării și Erol era ocupat până peste cap cu probleme de producție. Singura discuție cu el a fost când m-a întrebat dacă se vor putea rearanja secvențele din interiorul filmului și eu i-am zis că da. Am trecut cam prin 30 de variante până să ajungem la varianta finală, și tot timpul am încercat să-l facem mai bine, să balansăm elementele și să creăm o lume în care acele personaje să poată locui.

Am montat în perioada noiembrie – februarie în Istanbul și încă o săptămână în primăvara la București. Am lucrat pe calculatorul meu de acasă, dormit la prietenii lui Erol în Istanbul și am lucrat la alți prieteni într-o cameră mică din biroul lor. Am parcurs un cerc plecând de la scenariu, ajungând departe de el ca structură și apoi întorcându-ne ușor către punctul de plecare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here