CRONICĂ. „Silver Linings Playbook”

5
1532

silver linings playbook

Bipolars are all the rage nowadays. Şi asta pentru că trăim într-o lume în care cel mai bun rol peste care poate da o actriţă în ziua de azi îi aduce lui Claire Danes câte un Glob de Aur pe an, şi TOŢI actorii de pe afişul lui Silver Linings Playbook/ Scenariu pentru happy-end sunt nominalizaţi pentru că joacă fie bipolari cu acte în regulă (Bradley Cooper), fie amatori (Jennifer Lawrence – „crazy slut with a dead husband”), sau personaje care intră în strâns contact cu aceştia (Robert De Niro şi Jacki Weaver).

Pat (Cooper) iese de la o clinică de boli nervoase după 8 luni de tratament, determinat să îşi recâştige soţia, pe care o prinsese la duş cu profesorul de istorie. Echilibrul său mintal e fragil, cu accese de furie imprevizibile – cauzate de motive dintre cele mai diverse, ca finalul de la Adio, arme, auzul melodiei de la nunta sa sau întrebările terapeutului la care se duce.

La cina organizată de nişte prieteni o cunoaşte pe Tiffany (Jennifer ştiaţi-că-e-născută-în-1990 Lawrence), o văduvă instabilă emoţional ce fusese concediată pentru că se culcase cu 11 dintre colegii de la muncă, şi odată cu asta i se măreşte numărul de opţiuni în viaţă: poate sta acasă cu tatăl său (De Niro), ca să îi poate noroc atunci când pariază, sau să se antreneze cu Tiffany pentru a participa la un concurs de dans pe care nu are şanse să îl câştige.

David O. Russell (Flirting with Disaster, Three Kings) lucrează aici pe acelaşi tipar ca şi în filmul său anterior, The Fighter – altă (melo)dramă de familie, jucată excelent (Russell e în primul rând un regizor de actori, în ciuda unui caracter foarte dificil, deja notoriu), cu morală şi lipici la premii. Doar că aici apasă mai tare pedala umorului, scoate în faţă povestea de dragoste (de această dată nu fraternală) şi livrează un film cu priză la un public mai larg.

Silver Linings Playbook nu e genul de film la care merită să îţi pierzi vremea încercând să pui la cap discursurile inspiraţionale ca de răvaş, pentru a vedea dacă îţi iese ceva coerent. Filmului îi ia ceva să îşi caute ritmul, montajul scenelor expozitive nefiind îndeajuns de cursiv, primelor interacţiuni între Pat şi Tiffany lipsindu-le doza de firesc aşteptată; dar odată ce îşi găseşte cadenţa, în urma unei „aceasta nu este o întâlnire” într-un diner plin de oameni costumaţi de Halloween (decupajul scenei mi-a amintit de înfruntarea dintre Pacino şi De Niro din Heat), se ţine bine până la final.

Lawrence şi Cooper sunt frumoşi, au magnetism cu carul şi duc filmul fără probleme pe umerii lor – secvenţa de dans pe un colaj de melodii ce include Fell in Love with a Girl e feel-good curat care face uitată orice urmă de reţinere pe care o ai până atunci. Sunt susţinuţi de un De Niro mult mai puţin preocupat de salariu decât de obicei, şi de o Weaver bună-dar-pe-pilot-automat.

Eu unul încă aştept ca Russell să se întoarcă la comentariul acid din Three Kings, capodopera sa aproape uitată, dar până atunci mă mulţumeşte şi nişte divertisment convingător şi bine lucrat. Dacă merită 8 nominalizări la Oscar, e o altă discuţie.

Fun fact. Există o scenă în care Lawrence (pentru care am o slăbiciune deosebită) face un rezumat excelent al Împăratului Muştelor – romanul cu tineri care se omoară unii pe alţii care nu e Hunger Games.

Filmul rulează în cinematografele din România din 1 februarie.

5 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here