Rotterdam (5): Andrei Ujică şi „Victoria”

0
126
Andrei Ujică
Andrei Ujică

Autor: Anca Fronescu

S-a terminat şi a 43-a ediţie a Festivalului de Film de la Rotterdam. Aşa cum am anticipat, premiul de public l-a câştigat Nebraska lui Alexander Payne, iar premiul Dioraphte, în valoare de 10.000 de euro, indianul Quissa, de Anup Singh.

După cifre, ediţia a fost un succes : 287.000 de vizitatori – deci o nouă creştere faţă de anul trecut – şi 250 de filme, dintre care 55 de premiere mondiale. Şi presa e în general pozitivă, singurul  reproş fiind totuşi lipsa numelor mari din festival (nu şi a filmelor mari). Puţine nume consacrate la Rotterdam anul acesta, altfel a fost plin de actori, regizori, scenarişti şi editori. Spike Jonze, cu al său Her şi Joachim Phoenix, Jim Jarmush cu Only Lovers Left Alive şi Tilda Swinton – la asemenea prezenţe sau mai degrabă absenţe se face aluzie. Unii s-au întrebat unde a rămas mexicanul Amat Escalante, care a câştigat premiul de regie la Cannes (Heli a rulat în festival) sau unde a fost Jia Zhangke, care pe moment duce o luptă cu cenzura chineză (A Touch of Sin a fost şi el în program).

Concurenţa cu Berlinala e mare, asta se ştie de mult, însă faptul că Steve McQueen a ales să îşi lanseze în avanpremieră filmul 12 years a Slave la Festivalul de la Amsterdam (încă foarte tânăr), în noiembrie anul trecut, îi nelinişteşte pe unii. Însă Rotterdam nu ar fi Rotterdam şi al său tigru n-ar fi ce e cu prea multe vedete la rampă. Banii trebuie cheltuiţi cu cap, cineaştii tineri şi talentele independende trebuie sprijinite. Şi e bine că e aşa, cred.

Festivalul continuă să facă impresie bună şi cu evenimentele: dezbateri, workshop-uri, programe variate pentru copii, concerte live, animaţie, petreceri, quiz-uri, expoziţii.

Anul acesta a fost lansat şi proiectul-pilot IFFR LIVE, menit să atragă un public mai larg spre cinema-ul independent. Din 2015, festivalul va implementa acest format, care înseamnă practic că diverse filme proiectate în premieră în festival, în prezenţa echipei, vor fi prezentate simultan, cu tot cu Q&A, altundeva în Europa. În cinema-uri va exista o legătură directă, astfel încât să se poată viziona atât filmul, cât şi programul de introducere şi finalul.

Sâmbătă seară, înainte de marea petrecere de închidere, a avut loc ultimul Grand Talk. Tema principală a festivalului a fost Europa şi starea ei. S-a încercat, prin filme, dezbateri şi întâlniri, să se reflecte diversitatea europeană, cu accent pe poveşti personale din colţuri diferite, urmărite din alt unghi decât cel oficial, politically correct, teme controversate sau tabu.

Ultima dezbatere, ultima discuţie mare a festivalului i-a avut ca invitaţi pe filosoful german Peter Sloterdijk şi pe cineastul român (şi vechi prieten al festivalului) Andrei Ujică.

„Dacă e cineva care nu numai că reuşeşte să stea de vorbă cu Peter Sloterdijk şi să şi înţeleagă ce vrea să spună, dar şi să transpună apoi toate astea pe înţelesul nostru, al tuturor, acela este Andrei Ujică”, îl prezenta moderatorul discuţiei la începutul serii, când au fost împărţite căşti, fiindcă cei doi au vorbit în germană. Nu numai că sunt amândoi extraordinar de inteligenţi şi de culţi, mai sunt şi buni prieteni, aşadar discuţia promitea de la început să fie incitantă.

La propunerea lui Andrei Ujică, înaintea discuţiei a fost proiectat filmul lui Esfir Shub, The Fall of the Romanov Family (1927), în acompaniament live la pian. Îl văzusem acum câţiva ani la MoMA din New York, tot însoţit de muzică. „Am decis să propun acest film ştiind, în oarecare linii, la ce carte lucrează Peter Sloterdijk. Ştiind că în ea există referiri foarte elaborate la distrugerea dinastiei Romanovilor şi, dată fiind şi tema festivalului de anul acesta, mi s-a părut foarte potrivită alegerea”, a introdus Ujică proiecţia.

După vizionarea filmului, Peter Sloterdijk a citit din noua sa carte, „The Terrible Story of The Children of Modern Times”, câteva dintre paginile în care face o analiză cutremurătoare a distrugerii Romanovilor (cu detalii sfâşietoare despre uciderea lor) şi simbolistica acesteia, purtându-ne din întunecaţii ani ai începutului de secol XIX.

„Ura faţă de liberalism este din nou printre noi”

Este fascinant să urmăreşti două personalităţi de calibrul acesta stând de vorbă, să te confrunţi cu ideile şi gândurile lor, argumentate cu luciditate şi ironie fină. „Ironic, nu? Cum la aproape un deceniu după, cea care a reuşit să facă acest film propagandistic de mare clasă să fie tocmai victima celor pe care i-a venerat atât, însă pe care nu i-a înţeles”, a spus Andrei Ujică. „Asta e tragedia, într-adevăr, nu i-a înţeles. Shub nu l-a înţeles pe Lenin, nu a înţeles ce avea acesta de gând, de fapt”, a confirmat Sloterdijk.

Ce m-a încântat peste măsură este faptul că, vorbind despre Europa, urmărind atâtea filme şi discuţii despre prezent, despre tot felul de situaţii care mai politice, care mai personale, în ultima seară de festival am fost invitaţi să privim în urmă, să stăm faţă în faţă cu imagini autentice ale unei distrugeri, ale începutului unui sfârşit de epocă, ale unui dezastru, să fim supuşi, sub note subtile de pian, maşinăriei manipulării.

Iar apoi am fost ajutaţi să ne formulăm nişte idei, în încercarea de a înţelege un pic mai bine ce se întâmplă acum în jurul nostru, prin raportarea la trecut. Şi, nu în ultimul rând, ne-a fost reamintit să ne sortăm cu atenţie sursele, să privim mai departe de prima imagine, să ne punem întrebări.

„Ura faţă de liberalism este din nou printre noi”, spune Sloterdijk  „Ceea ce defineşte societatea modernă de azi este discontinuitatea, ruperea de trecut. Îi întoarcem spatele. Starea de spirit colectivă a zilelor noastre este individualismul şi creşterea graduală a opunerii faţă de neoliberalism. Nu mai imităm trecutul, ci imităm cu toţii prezentul şi asta ar trebui să ne dea de gândit”, a completat filosoful.

E greu să rezumi o asemenea discuţie fără să ratezi idei importante. Senzaţia care îţi rămâne, însă, este de trezire, de împrospătare mentală,  Iar asta, în cadrul unui festival de film, nu e rău deloc.

Iată, deci, cum festivalul s-a încheiat cu o prezenţă mai mult decât admirabilă românească: Ujică e iubit la Rotterdam, filmele sale sunt cunoscute. Pe holurile festivalului publicul îl salută, este curios să afle când lansează un film nou, iar organizatorii îl vor mereu printre ei.

Preferinţele lui Porumboiu

Tot la Rotterdam, scurtmetrajul Giant, o coproducţie Finlanda-România de Salla Tykka, a câştigat  premiul Canon Tiger Award, în valoare de 3000 de euro. Corneliu Porumboiu, care a avut patru proiecţii cu filmul Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, a răspuns la „one last question” în ziarul festivalului: regizor european favorit, film şi ţară.

„Sunt atâţia cineaşti care m-au inspirat. Antonioni, de exemplu, opera lui Godard cred că este impresionantă, întreaga Nouvelle Vague… Însă dacă mă întrebi chiar de cel mai bun regizor, atunci am să spun John Cassavetes. Un regizor care face filme cum mi-aş dori eu să fac, dar pur şi simplu nu pot. Ţara? Franţa. Fără îndoială. Foarte important ce s-a creat acolo, mai ales cu toţi maeştri Nouvelle Vague ca Rohmer, Tati, Rivette. Perioada aceea reprezintă punctual culminant al cinema-ului. Dar şi azi se fac filme interesante în Franţa. Există continuitate şi, la fel de important, există public”, a fost răspunsul lui Porumboiu.

Numele Bucureşti a figurat pe două afişe în festival. Al doilea, pe lângă cel al lui Porumboiu, este Bucureşti, unde eşti?, documentarul lui Vlad Petri prezentat în premiera mondială. Vorbind cu selecţionerul Evgeni Gusyatinsky, mi s-a reconfirmat un gând: „Este foarte important că acest film a fost prezent într-un asemenea festival, de calibrul Rotterdam-ului. Aici, lungmetrajul de ficţiune se întâlneşte cu documentarul, scurtmetrajul stă foarte bine lângă animaţie. Dacă ar fi fost prezent la IDFA (n.r. – cel mai mare festival de documentare din lume), ar fi fost imediat catalogat drept un documentar, iar acest film e mult mai mult decât atât. Filmul se potriveşte perfect în programul atât de variat şi foarte bine conceput al Festivalului de la Rotterdam şi cu atât mai mult anul acesta, cu tema Europei. Nu se putea mai bine”, a spus selecţionerul.

Pe lângă o reflecţie a unui moment, a unei situaţii politice şi sociale, filmul e şi oglinda unor vremuri, e un film al zilelor noastre. Oriunde te duci cu el, oamenii îl vor înţelege, chiar dacă habar n-au cine sunt Băsescu şi Ponta sau poate nici n-au auzit de Bucureşti. La proiecţia pentru public de sâmbăta trecută, în sala s-a întâmplat să fie şi un politician olandez. Şi chiar nu e important cine e, ce partid, câte voturi a câştigat sau nu, dacă e celebru sau nu. Ce contează e că un cetăţean de altă naţionalitate decât cea română, cu o cu totul altă raportare, poate, la viaţa de zi cu zi, a putut rezona cu cele văzute.

L-am auzit discutând după cu alţi câţiva spectatori şi spunându-le: „Filmul ăsta are relevanţă. Filmul ăsta e important. Ştiţi de ce? Pentru că, pe lângă faptul că pe mine, ca cetăţean european, mă incită să privesc şi să încerc să înţeleg o realitate a unor oameni, poate departe de mine, mă face să mai realizez ceva, şi anume că ceea ce am eu ca dat firesc în viaţa mea nu e atât de la sine înţeles pentru alţii. Şi ce e cel mai frumos este că arată simplu şi clar, fără emfază, evoluţia, desfăşurarea, crearea unei democraţii”

Arată, aşadar, democracy in the making. Un work în progress. Nu vine de la sine, nu e de la sine înţeleasă. Şi e greu de împlinit şi îndeplinit – asumarea ei, înţelegerea mecanismelor ei. „Este extrem de important ca asemenea filme să circule, să incite la discuţii. Filmele astea deschid minţi”, a mai continuat pentru o vreme politicianul, după care a fugit la alt film.

Am mai spus-o: filmul ăsta trebuie văzut, trebuie ajutat să circule, în ţară şi în afara ei. Filmul ăsta aşteaptă răspunsuri, şi nu numai la întrebarea Bucureşti, unde eşti?.

Am mai remarcat o prezenţă românească în competiţie, şi anume Alex Simu, cu Happily Ever After, un fel de relationship docu, o privire înapoi la viaţa sentimentală a regizoarei croate Tatiana Bozic. Filmul nu m-a prea convins, însă muzica m-a făcut să ciulesc urechile şi, la final, să stau să aflu cine e responsabil. Şi am aflat: Alex Simu, jazzman român din Amsterdam, cu studii de muzică la Conservatorul din Bucureşti şi de jazz la New York. Urmăriţi numele ăsta şi muzica lui.

viktoria

Copilul deceniului

Un film despre care am sperat, sincer, că va câştiga marele premiu, este Victoria. Şi nu pentru că este o co-producţie bulgaro-română (cu Mandragora şi Anca Puiu). Filmul a fost selecţionat şi la Sundance şi la Goteborg. Din păcate, la nici unul dintre festivaluri nu a câştigat vreun premiu, ceea ce mă nedumireşte niţel.

Am mai spus: nu sunt critic de film, însă la cât de bine e construit şi conceput filmul integral – imagine, sunet, lumină, montaj, fir narativ cu elemente suprarealiste, magice, umor, ironie, muzică – şi la cât de bine se potriveşte totul, asta aş fi aşteptat. Cert e că Victoria anunţă o mare cineastă: Maya Vitkova.

Filmul, foarte pe scurt, prezintă povestea Victoriei, o fetiţă născută fără buric în Bulgaria anului 1979 şi aleasă copilul deceniului, un fel de icon al comunismului, progenitura favorită a lui Zhivkov, cu linie telefonică directă la cabinetul lui. Copilul nu e dorit de mamă (Boryana), mamă care nu visează decât să fugă din ţară, vis năruit de „blestemul” de a fi născut Copilul deceniului –  cu tot ce implică asta, de la apartament cadou la maşină şi un şofer care să o însoţească pe viaţă.

Merită oare menţionat că propria mamă nu e mama, ci e un partid (cum declară Boryana la început?) Motiv pentru care, imediat după căderea sistemului,  viaţa fetiţei se schimbă. Iar apropierea de bunica ei este aproape sfidător de frumoasă.

Într-o manieră subtilă, poetică, cu fine note ironice şi supraealiste, filmul încearcă să prezinte istoria unei ţări captive într-un sistem nociv. Şi o face prin intermediul poveştii unei familii disfuncţionale, arătând cum un sistem îţi poate distruge viaţa înfigându-ţi-se în fiecare cotlon al propriei intimităţi. Personal, am resimţit că îmi doresc să văd filmul ăsta cu mama mea, m-a durut că nu îl mai pot urmări cu bunica mea; aş vrea să îl văd şi cu mamele, taţii şi bunicii prietenelor şi prietenilor. Simt că spune atâtea şi, da, ca să reuşeşti să înţelegi ce se întâmplă, eşti nevoit să înţelegi ce ţi se întâmplă ţie, să suferi la propriu alături de protagonistă, aşa cum a şi îndemnat regizoarea: „Staţi până la final, vă promit că veţi fi răsplătiţi”.

De mult nu m-a mai atins un film în felul ăsta. Şi mi se pare foarte greu de pus în cuvinte cât de necesar este un asemenea film. Şi îmi pot imagina că în fostele ţări comuniste n-ar fi foarte vandabil căci, nu-i aşa, ne-am cam săturat de atâta întoarcere la comunism. Însă filmul ăsta este something else, are altă clasă. Nu ştiu cum altfel să o exprim decât spunând că îl consider un landmark, un moment important în procesul de vindecare în care ne aflăm noi ca şi „colţ” de Europa.

La fel de necesar este şi de cealaltă parte a fostului zid. Ca să înţelegem cu adevărat ce ne desparte sau ce ne-a îndepărtat atât de mult (şi rog să mi se ierte îndrăzneala de a împărţi atât de categoric şi în alb-negru), este să asimilăm realitatea faptului că jumătate de continent a trăit aproape 50 de ani cu un cenzor şi judecător în propriul dormitor şi propriul creier, pe când cealaltă jumătate a trăit în vâltoarea libertăţii (care nici ea continuă să nu fie chiar atât de uşor de asumat).

Faptul că altcineva vrea să decidă în locul tău ce să faci în propriul dormitor contează. Faptul că cineva, un aparat întreg, îţi monitorizează fiecare trăire, tresăltare, că te însoţeşte peste tot, are imensă importanţă. Şi e bine să fim conştienţi de consecinţe. Iar Maya Vitkova reuşeşte să ne spună toate astea într-o manieră  subtilă şi laborios construită.

O altă prezenţă românească a fost Irina Trocan, critic de film la „Film Menu” care, alături de alţi tineri critici de film, a participat în programul Young Critics al festivalului şi a scris materiale despre filmele din festival.

La final, din păcate, în loc să ne mărturisim unii altora cât de mult ne-a plăcut în fiecare seară să dansăm pe ritmurile „tigrului” (petrecerile, mai ales cele de la mine din hotel – da, chiar m-am nimerit în hotelul cu cel mai cool DJj şi cea mai alive petrecere în fiecare seară!) şi că de- abia aşteptam să dansăm şi cu ursul la Berlin, toţi, duminică seară, eram în şoc la aflarea veştii că Philip Seymour Hoffman nu mai e. Am depanat poveşti cu filme, întâlniri şi amintiri personale despre un actor care, pe cei mai mulţi dintre noi, ne-a cucerit la un moment dat.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here