„Lupu” – capcane

4
223

lupu

Deşi sună a partea a doua a unei trilogii ce a început cu Ursul lui Chişu, Lupu e un film destul de neobişnuit în peisajul cinematografiei româneşti, cu trăsăturile sale de coming of age story cu accente suprarealiste.

Debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mustaţă era aşteptat din cel puţin două motive: O zi bună de plajă (Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Berlin, în 2008), nouă minute care ne făceau cunoştinţă cu un autor cu personalitatea gata formată şi cu un excelent simţ al mizanscenei, în stare să implice spectatorul fără a-i servi totul cu linguriţa; şi ultimul rol (pe marele ecran) al lui Sergiu Nicolaescu, care promitea să fie diferit de cele cu care ne obişnuise.

Firul narativ e, cel puţin la început, destul de aerisit. Lupu (Mihai Vasilescu), orfan de tată, trăieşte cu mama lui într-un apartament dintr-un bloc din anii ’50. Adolescentul îşi împarte zilele de vară între coşul de baschet, apartamentul lui Vasile (Alexandu Potocean), la care copii vin să se joace pe calculator, şi discuţiile cu bătrânul vecin (Sergiu Nicolaescu) căruia îi mută televizorul dintr-o cameră într-alta.

Existenţa sa molcomă îşi schimbă cursul atunci când o întâlneşte pe Clara (Ada Condeescu), o tânără misterioasă şi prea dezinvoltă. Nişte vini refulate şi descoperirea sexualităţii îl afectează pe tânăr, care începe să nu mai distingă între ceea ce e real şi ceea ce e imaginar, ca-ntr-o scriere a lui Mircea Eliade.

Câteva dintre iniţiativele regizorului îşi ating ţinta. Lupu se ţine în totalitate de perspectiva protagonistului său, care deschide multe uşi fără să bată, în mai multe axe temporale care coexistă. Ambiguitatea e întreţinută cu bună ştiinţă de Mustaţă, care recunoaşte că lui însuşi nu îi este clar cât din ceea ce vede camera e doar în mintea lui Lupu, şi de steadycamul lui Barbu Bălăşoiu, care pluteşte pe coridoare, pe scara în spirală a blocului (felie de simbolism clasic) şi pe acoperiş.

De aceea, e cu atât mai frustrant că Lupu dă rateuri, monumental, acolo unde nu avea voie. De mult timp nu mi-a fost dat să ascult, de bună voie, dialog atât de halucinant ca cel pe care îl rostesc actorii din Lupu. Problema îl ocoleşte în mare parte pe protagonist, gândit ca un tânăr tăcut, căruia îi e greu să se exprime şi, surprinzător, pe Nicolaescu. Nu şi pe Costel Caşcaval („de ce nu o aduci la mine? O să alergăm după căprioare”) şi pe Ada Condeescu (în cazul ei, e bizar că tocmai postsincronul trădează, într-un film de altfel competent tehnic – vezi momentul în care se machiază în oglindă).

Capcana umorului involuntar, deschisă larg de conversaţii eliptice şi preţioase, e mare, şi Lupu cade cu totul în ea, cu imaginile recurente dintr-un documentar despre vânătoarea din Africa de David Attenborough – singurul program de la televizor, începe cu cuvintele „a hunter pays tribute”! – şi cu un montaj paralel sex-moarte care ar trebui să tulbure, nu să amuze.

Bogdan Mustaţă e un tip ambiţios, în stare de multe lucruri bune; bazat pe dovezile pe care le avem la dispoziţie, ce îi lipseşte deocamdată e o direcţie, şi material cu care să umple un lungmetraj – dialoguri care să nu distragă de la compoziţia unui cadru, personaje care să intrige, miză de care să-ţi pese. Cu alte cuvinte, mai are mult de lucru.

Lupu intră din 4 octombrie în cinematografele din România. Detalii, pe www.lupufilm.ro

În prima săptămână, filmul rulează la Cinema Elvira Popescu, Noul Cinematograf al Regizorului Român, Cinema City (AFI Cotroceni), Cinema City (Sun Plaza), Movieplex (Plaza Romania), Grand Cinema Digiplex (Băneasa Shoppping City), Eurocinema Vaslui

4 COMENTARII

  1. 1. Limbajul cinematografic avînd o multitudine de valente, Bogdan Mustaţă a ignorat-o voit pe cea descriptivă, cea mai accesibilă publicului din România. Filmul e ca o nucă dură de cu miez de diamant. De aceea, esenţial pentru adolescenţii care vizionează filmul Lupu este găsirea cheii care demantelează întreaga metaforă cinematografică, creată cu mult talent de regizorul Bogdan Mustaţă. Dacă o descoperă, vor avea o adevărată revelaţie pentru că filmul le este adresat lor. Deşi temele sunt diferite, maniera în care tratează regizorul Mustaţă realitatea curentă şi efectele ei în pelicula Lupu, ea este la fel de brutală ca şi cea utilizată de Costa Gavras. Şi tarele societăţii sunt dezvăluite din unghiul şi prin puterea de înţelegere a adolescentului, în maniera celor 400 de lovituri a lui François Truffaut.
    2. Aparent enervant şi repetitiv în filmul Lupu apare un documentar tip National Geographic cu boșimani, al lui David Attenborough, în care un vînător din Africa vorbeşte cu ipocrizie duioasă despre relaţia sa cu animalul pe care tocmai îl omorîse. Aceeasi voce a naratorului din documentar apare din off şi în alte cîteva secvenţe din film. Leitmotivul se vrea o punte creată de regizorul filmului spre bombardamentul talk show-urilor de pe toate canalele Tv din România în care se repetă aceaşi reţetă de “profilare” a publicului, de către aceiaşi analişti-naratori. Trebuie ştiut că intervenția asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional, cu scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, (denumiți în mod generic ținte), dorite de un anumit agent social reprezintă de tehnici de influenţare, adică manipulare. Procesul în sine fiind numit „profilare” şi are ca rezultat inducerea unor reflexe condiţionate. În ultimul deceniu, sistemul educațional și social din Romania a fost format în jurul idiotului și nu al omului inteligent şi responsabil, cu scopul transformării tinerelor generații în oameni obedienți care-şi pierd deprinderea de a gîndi singuri, motiv pentru care sunt obligaţi să caute calea cea mai facilă, devenind dependenţi pentru tot restul vieții de “îndrumători” lor analişti-naratori TV.
    3. O scenă importantă din film este aceea în care Lupu întrebă cu voce şoptită dar plină de speranţă şi de candoarea vîrstei : crezi că poţi să mă iubeşti ? Întrebarea pare pusă Clarei dar ea e adresată generic societăţii. Într-o altă scenă Clara, ca personificare a societăţii, pare să-i dea răspunsul, formulînd exact aceaşi întrebare, pe un cu totul alt ton care aduce a : „ dar eu ce am de cîştigat din asta ?”
    4. O altă scena îi are ca protagonişti pe 8-10 copii în jur de 10 ani aflaţi într-un apartament în care ei se joacă la nesfîrşit, într-un vacarm înfiorător, la 4-5 play station. Totul în prezenţa unui adult care-i tratează cu apelativul “frate” încurajîndu-i precum ispita. Lupu le găteşte clătite şi ei se bat să le ia într-un fel care copiază îmbrîncelile aşazis credincioşilor pentru atingerea moaştelor sfinte sau ale pensionarilor, pe promoţii, în magazinele din Romania.
    5. Finalul filmului îl prezintă pe Lupu urcat pe acoperişul monstrului-labirint care simbolizează societatea. Prin poziţia şi jocul camerei, regizorul ne ascunde perspectiva pe care doar Lupu o poate contempla din acel loc. E o privire lungă, de ansamblu, din vîrful grămezii simbolice pe care a reuşit în cele din urmă sa ajungă, rătăcind prin fiecare încăpere din măruntaiele labirintului căruia îi este prizonier. Şi Lupu are o reacţie aparent surprinzatoare, de scîrbă. Scuipa pe ea, pe perspectiva pe care ea, societatea personificată prin acel labirint, i-o oferă. Şi scuipatul lui pare ţintit spre sintagma “Şcoala românească scoate tâmpiţi”. Acest gest pare şi o răzbunare în numele ultimelor promoţii de liceeni, a căror decolare în viaţă a fost întreruptă brutal de imbecilităţile, special impuse de haită ( a se citi societate ) examenului de Bac. Sfera noţiunii mai sus amintite poate fi extinsă şi asupra viziunii Parlamentului român în ceea ce priveşte cinematografia românească actuală.
    6. Tropăiala prin labirint, ca element auditiv e un contrapunct la senzaţia de mecanism desuet, vechi şi stricat pe care o sugerează călătoria prin labirint. Adevărul e că paşii lui Lupu alunecă pe clisă şi oricăt şi-ar dori nu găsesc nici un punct de sprijin solid care să-i permită să facă săritura la coş.
    7. Personajul Lupu, are potrivit scenariului lui Bogdan Mustaţă rolul de etalon al sincerităţii şi purităţii caracteristice adolescenţilor, la care se raportează toate scenele din film. Rolul lui este acela de a obeserva, identifica tarele societăţii pe care le transmite spectatorului, văzute prin ochii copilului-adolescent, refuzînd pînă la finalul filmului să se “adapteze” lor, adică să se maturizeze în sensul copierii comportamentului “viciat” pe care-l descoperă în călatoria sa prin labirintul-societate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here