Autor: Irina Trocan

Nu e niciodată prea târziu să descoperi (sau să redescoperi) filmul lui Orson Welles de la sfârşitul carierei sale în studiouri, Touch of Evil, proiectat anul acesta la Festivalul de Film de la Berlin în cadrul restrospectivei.

Nu trebuie inspectat cu indulgenţă doar pentru că e un clasic. Paul Schrader l-a evaluat odată ca pe un „epitaf pentru filmul noir”, dar e puţin probabil că Welles avea intenţia să îngroape genul. Touch of Evil e un noir cât se poate de viu, folosind mijloace expresioniste să producă patos din dorinţa unui personaj de a denunţa nedreptatea şi corupţia.

Sub pretextul unui film poliţist clasic despre rezolvarea unui mister – uciderea unui cetăţean american înstărit aproape de graniţa Statelor Unite cu Mexicul –, Touch of Evil se axează pe rivalitatea între doi poliţişti cu metode de lucru diferite; carismaticul şi cumpănitul Mike Vargas (Charlton Heston, machiat să joace singurul mexican admirabil din film), un agent antidrog de pe partea mexicană a graniţei, îl înfruntă pe corpolentul şi autoritarul Hank Quinlan (Orson Welles), şeful poliţiei locale al cărui renume pentru arestarea criminalilor e incontestabilă, chiar dacă metodele lui de lucru sunt chestionabile.

Schimbările de ton sunt constante şi fluide; prin intervenţia personajelor şi evenimentelor periferice, filmul oscilează de la suspans (rezultat din progresul anchetei) la poveste de dragoste (în scenele dintre Vargas şi soţia lui, Susie, interpretată de Janet Leigh) şi chiar la slapstick (în timpul unor incidente de importanţă minoră plasate în împrejurimi sordide, care anticipează relele de mai târziu). Nefiind un thriller care se bazează pe acţiune pentru efect, Touch of Evil începe cu o explozie şi se termină cu o replică scurtă a unui personaj episodic, şi totuşi, între cele două momente, creşte neîntrerupt.

Welles foloseşte creativ lumina şi sunetul să menţină suspansul şi le dă astfel personajelor libertatea să fie spontane. Într-una din multele situaţii în care femeia din acest noir trebuie să-şi poarte singură de grijă, Susie, iritată când un străin îndreaptă spre ea raza unei lanterne de la fereastra de peste drum, zbiară la el, apoi deşurubează becul de deasupra capului şi îl aruncă pe geam cu putere. Când ajunge Vargas, o găseşte în întuneric şi o întreabă de ce nu aprinde lumina; ea răspunde simplu: „Pentru că nu mai avem bec”.

În punctul culminant al filmului, când Vargas se furişează în urma lui Quinlan cu un reportofon, sperând că îşi va mărturisi modul de operare într-o conversaţie amicală cu un coleg vechi, coloana sonoră joacă un rol în poveste, la propriu: Vargas trebuie să se furişeze pe sub un pod cu grijă să nu fie auzit nici el, nici reportofonul. Tocmai această instabilitate redată precis înalţă Touch of Evil deasupra altor filme cu subiect similar: în mediul în care lucrează cei doi detectivi, moralitatea legii e o convenţie aparţinând ficţiunii – una pe care Orson Welles decide să o încalce.

Talent Campus www.berlinale-talentcampus.de/campus/event/coveragex

Talent Press www.talentpress.org/channel/459.html