Autor: Laura Ion
Într-un cinematograf fără fasoane (Europa) din Bucureşti, într-o zi însorită de sâmbătă, am intrat să văd recent premiatul film românesc Poziţia copilului, în regia lui Călin Peter Netzer, cel care a co-semnat scenariul, alături de Răzvan Rădulescu. Pot spune că am avut noroc! Filmul nu s-ar fi difuzat dacă nu am fi fost în sală măcar doi spectatori plătitori de bilet. Din fericire, am fost aproape 10… Dar aceasta este o altă problemă, în subliminalul textului pe care s-a construit filmul existând sămânţa unui răspuns.
Filmul începe promiţător: mama – Cornelia Kereneş, în interpretarea Luminiţei Gheorghiu, se pregăteşte să-şi aniverseze ziua de naştere. Ca preambul al acestui moment, i se plânge surorii soţului ei, interpretată de Nataşa Raab, de atitudinea complet anormală a fiului ei, care a hotărât să nu-i acorde nici măcar de ziua ei vreo atenţie, care-i vorbeşte urât, în pofida a tot ce a făcut ea pentru el ş.a.m.d.
E repertoriul deja schematic al relaţionării mamă – fiu, în contextul dezagregării tot mai profunde a vieţii de familie, a unei întregi societăţi care nu-şi găseşte direcția şi în care fiecare se descurcă pe cont propriu. La acestea se va adăuga freudianul complex oedipian, în contextul sus-arătat devenit mult mai frustrant.
Urmează petrecerea propriu-zisă, în care lumea „bună” a noilor îmbogăţiţi ai anilor 2000 îşi dă niţel în stambă, regizorul nefocalizându-şi filmul în mod excesiv pe acest episod, însă „prinzând” esenţialul, ciuperca otrăvită care va sta şi la baza dramei ce urmează să se desfăşoare în continuare.
Primul lucru care nu mi-a plăcut la acest film a fost titlul, profund neinspirat, indiferent cât accent comercial s-a pus în alegerea lui… A urmat, după acele prime momente relativ bine conturate de Luminiţa Gheorghiu, o uşoară stare de disconfort în ce-o priveşte, căci, deşi foarte bine aleasă şi făcând un rol în general bun (personajul fiindu-i aproape opus, ca tipologie umană) ca mamă-mămoasă şi uşor oedipiană (vezi scena – totuşi, uşor exagerat de lascivă, a datului cu cremă pe spatele fiului), are unele ezitari în preluarea coerentă a carapacei personajului.
În plus, nu s-a lucrat suficient de mult cu ea pentru acomodarea cu, totuşi, rigorile culturale ale personajului (de profesie arhitectă, nu – cel mult – o profesoară de generală), de la care te astepţi la o raţie de siguranţă intelectuală ceva mai mare. Însă, exceptând disonanţe din seria celor menţionate, Luminiţa Gheorghiu a reuşit să construiască un rol în care s-au recunoscut (şi cu care s-au identificat profund…, dându-i doar dreptate) şi câteva mame-spectatoare din sală.
La rândul său, Florin Zamfirescu (dl. Făgărăşanu) încearcă să facă un rol credibil, reuşindu-i în mare parte atât zona profesională (e medic), cât şi cea social-filmică (e tatăl vitreg al lui Barbu, „copilul” cu pricina din film, interpretat corect şi coerent de Bogdan Dumitrache, fiul frustrat, teribil de laş, nematurizat, lipsit de coerenţă şi de voinţă raţională).
Natașa Raab (Olga Cerchez), sora şi, respectiv, cumnata raţională şi pragmatică, dar mai ales Ilinca Goia, interpreta lui Carmen, prietena lui Barbu, au reuşit să construiască partituri foarte bine dozate în economia valoric-pozitivă a filmului, cea din urmă făcând unul din cele mai bune roluri ale ei într-un film (văzut de mine)
Interpreţi majori ai unor roluri secundare, Vlad Ivanov – în rolul lui Dinu Laurenţiu, în fapt co-autor al accidentului, Mimi Brănescu, Cerasela Iosifescu, poliţaii care ştiu „pe ce lume trăiesc”, Adrian Titieni şi Tania Popa, părinţii copilului ucis, sunt excepţionali!
Accidentul care se produce pare a fi evenimentul care scoate la suprafaţă întreg gunoiul societăţii actuale, o lume a mahărilor care s-au „împroprietărit” cu societatea românească, comportamentul distonant al fiului fiind rezultatul căilor scurte şi grobian mercantile folosite pentru rezolvarea tuturor chestiunilor arzătoare de către părinţii săi şi de către cei din lumea lor.
Totuşi, în lumina finalului pentru care au optat regizorul şi scenaristul, „jertfa” copilului omorât de copilul frustrat de 35 de ani pare a nu fi fost în zadar (sau poate c-a fost). Ultimul sfert de oră al filmului lasă loc posibilităţii unei treziri, dând şansa personajelor la un catharsis după care, poate, vor putea să-şi refacă r/acordul cu sine.
Calitatea real-umană (din viaţa de zi cu zi, nu a personajului) a Luminiţei Gheorghiu răscumpără, parcă, tot ce făcuse personajul ei până atunci (de la măsluirea declaraţiilor de la poliţie, până la ideea de a plăti pentru a fi retrasă plângerea, reordonând astfel umilinţa pe care a-nghiţit-o ea).
Filmul convinge prin francheţe şi prin prospețimea ochiului cu care a fost privită realitatea, prin carnea vie a personajelor, în general foarte bine interpretate de actorii aleşi de regizor, prin calitatea decupajelor și a scenariului, cel care a dat şansa unei construcţii viabile din toate punctele de vedere.
