Despre dublaj se discută de o veşnicie în Franţa, Spania, Italia, Germania şi Rusia, ţările în care spectatorii au rareori ocazia să audă altă limbă în afară de a lor. Una dintre consecinţe ar fi faptul că cei crescuţi cu programe dublate învaţă foarte greu alte limbi – spaniolii sunt campioni recunoscuţi la dificultatea de a prinde alte graiuri. Mai mult, nefiind obişnuiţi cu subtitrările, atunci când urmăresc un film nedublat, au probleme în a citi cuvintele de pe ecran şi a se concentra, simultan, pe acţiune.
În Franţa, există actori care îşi împrumută vocile doar unor staruri şi sunt recunoscuţi ca atare. De pildă, Brad Pitt, Ben Affleck şi Jude Law au acelaşi traducător în Franţa – Jean Pierre Michaël – iar Jodie Foster şi Kristin Scott-Thomas îşi dublează singure filmele în franceză. Sharon Stone şi Kim Katrall au şi ele aceeaşi voce pentru francezi, cea a lui Micky Sebastian, iar nume ca Roger Carel, Richard Darbois, Jacques Frantz, Edgar Givry sau Jacques Balutin au devenit populare tocmai datorită dublajului.
Pentru fiecare teritoriu vorbitor de spaniolă se face o traducere diferită – Spania, Mexic şi ţări din America de Sud – pentru a nu zgândări auzul spectatorilor, în timp ce canadienii nu suportă cum traduc francezii The Simpsons: li se pare lipsit de umor. Constantino Romero e un nume mai sonor la fel de sonor în Spania ca al celor pe care i-a dublat: Clint Eastwood şi Arnold Schwarzenegger.
În Franţa, totuşi, spre deosebire de Spania sau Italia, în marile oraşe şi marile cinematografe, filmele se lansează în două versiuni, semnalate pe afiş cu VO [version originale] sau VOST [version originale sous-titrée] şi VF [version française]).
Germanii sunt obsedaţi de dublaj şi nu ratează nimic de pe piaţă, nici măcar jocurile de pe calculator. Austriecii, potrivit unui studiu european, au respins în proporţie de 70% ideea renunţării la dublaj, urmaţi de italieni, spanioli şi germani. Înainte de căderea Zidului Berlinului, fiecare Germanie îşi făcea propria traducere.
Tradiţia dublajului în Italia merge până în anii 30, când Mussolini a interzis limbile străine. În ciuda vechimii ei, tehnica şi perseverenţa lasă de dorit până în punctul în care dublajul italian – de cele mai multe ori decalat – a devenit ţinta frecventă a ironiilor.
Producţiile TV şi filmele se mai dublează în Cehia, Slovacia, parţial în Bulgaria (serialele TV), Ungaria, Letonia şi Lituania (aici e şi mai grav, o singură persoană dublează un întreg film, ca Irina Margareta-Nistor pe vremuri) şi în cea mai mare parte a Asiei.
Semnificativ este faptul că dublajul este mai popular în ţările dezvoltate, pentru că procesul este costisitor şi ar cere, din partea unui distribuitor din România, de pildă, cheltuieli şi de 10-20 de ori mai mari. Dacă un traducător de subtitluri primeşte în jur de 300 de euro, o echipă de actori ar însemna un buget de n ori mai mare. La el se adaugă procesul de înregistrare şi postproducţie, care costă câteva mii de euro.
Cum sună Twilight în franceză:)
Fight Club în franceză:)
Ceva mai calm, ca un domn funcţionar cuminte, Tyler Durden în italiană
Terminator Salvation în spaniolă
Şi Basic Instinct în germană! Pare un film porno:)
Bietul Batman a sfârşit „l’Uomo Pipistrello” în italiană
Gollum cu „Mi tesoro” în spaniolă
Dacă mai aveţi exemple, adăugaţi-le la comentarii şi noi le vom pune pe pagină.
