Tribeca, New York. Kevin Spacey, covorul negru și alte întâlniri

1
295
Tribeca-Film-Festival
Foto: tribecafilm.com

Autor: Anca Fronescu

CORESPONDENȚĂ DE LA NEW YORK. Am ajuns la New York cu o seară înainte să înceapă Festivalul de Film Tribeca (16 – 27 aprilie). Debuta a doua zi, așa că am avut timp să îmi ridic liniștită badge-ul, să mă dumiresc unde sunt cinema-urile, unde se țin conferințele, unde e centrul presei, să respir aerul de NY și să simt, ca de fiecare dată, acea energie pe care nu știu cum să o descriu nimănui. Tot ce pot să spun e că cei ce iubesc orașul ăsta așa cum îl iubesc eu (în totalitate, fără să-l trec la tărâmele de basm, că numai basm nu e New York-ul) aceia înțeleg ce vreau să spun.  Și după a început nebunia.

Despre Tribeca, mulți din industrie susțin că e împins cumva mult prea aproape de Cannes. A fost inițiat că o încercare de redresare a spiritului artistic în NY, și a NY-ului în general, după atacurile de la 11 septembrie 2001. Unul dintre fondatori e Robert de Niro. Nu îl vezi constant la festival; își face apariția în primele zile dintre cele zece, la câteva întruniri cu presa, serate, petreceri și cocktailuri.

Weekendul de Paște am stat numai în săli de cinema (și nu mă plâng) și la câte filme am văzut, abia după festival am reușit să sap și să rezum, să termin de povestit. Urmează, așadar, un rezumat în trei părți de la Tribeca, trei exerciții de interpretare pe filmele și dezbaterile din festival.

Virusul lui „been there, done that, seen that”

În anii trecuți, am mai fost în New York de câteva ori, când festivalul era în plină desfășurare. Am stat și eu la cozi foarte lungi și la casa de bilete înainte de festival, însă și în rush line înainte de începerea unui film, sperând să mai apuc un loc. Anul ăsta, am venit cu acreditare de presă și aveam emoții.

De săptămâni bune, cutia mea poștală dădea pe dinafară de câte mailuri primeam zilnic de la Tribeca. Să mă înscriu la workshopuri, la Q&A-uri, să mă înregistrez pentru covorul roșu, la discuții, la filme dintr-o anumită categorie. Sincer, eram confuză. Și mi-era teamă că o să ratez ceva extrem de important în amalgamul de la mine din inbox.

Până la urmă, m-am decis pentru vizionările pentru presă, câteva cu publicul (consider în continuare că pulsul adevărat al unui festival îl iei cu publicul în jurul tău, mai mult decât cu cei din industrie, fie ei actori, regizori, programatori, jurnaliști). M-am învățat că pe cei din industrie, cum-necum, îi ciupește câte un virus, fie al cinismului, al plictiselii, al oboselii, al disperării (că e din ce în ce mai greu să faci un film). Și mai e și virusul lui: been there, done that, seen that.  Și nu voiam să ajung acolo.

Observasem însă un vibe anume. Acel entuziasm pe care americanii – și new yorkezii cu atât mai mult – îl emană la tot pasul. M-au impresionat (dacă nu intimidat) ghișeele de informații, fiecare foarte bine delimitate. M-a și descumpănit, de fapt, câte persoane trebuia să întreb ceva până aflam răspunsul. Până la urmă, m-am prins că pe mail e cel mai simplu. Așa că am scris mailuri de două cuvinte, nenumărate la număr. Și totul a devenit mai clar.

Covorul negru cu „înregistrare”

Încă un aspect mi-a sărit în ochi. La început m-a uimit, apoi m-am obișnuit cu el. Aveam o nelămurire pe care nu știam cui s-o adresez: „înregistrarea pentru covorul roșu”. Îmi provoca nedumerire (și pentru că, se pare, foarte multă lume e în extaz când vine vorba de covoare roșii și nume mari, iar eu nu, mă cam intimidează).

Nu înțelegeam exact ce se întâmplă (inclusiv/mai ales cu mine) dacă rsvp la un red carpet arrival și, din jenă să n-o dau în perete, ezitam să mă arunc în ring. Inbox-ul meu era în alertă permanentă la cât de multe red carpet arrivals se tot schimbau și sufereau updates. „Kevin Spacey va fi prezent pe covorul roșu; Kevin Spacey va fi prezent pe covorul roșu doar pentru fotografii; Sting vine cu soția; Sting vine singur, Chloe Sevigny vine; Chloe nu mai vine; Heather Graham și-a anunțat intenția să vină; Heather Graham vine garantat; Michael Douglas vine; noi apariții pe covorul roșu: Ellen Burstyn se alătura echipei filmului cutare…” Și tot așa.

Până la urmă, am întrebat ce se întâmplă pe acest covor roșu (care bineînțeles că e negru). Ți se dă permisiunea să faci fotografii cu starurile și restul, și poți să le iei interviuri. Interviurile m-au nedumerit și mai mult. Ce interviu îi iei cuiva în 5-20 secunde? În penultima zi de festival m-a liniștit (adică mi-a confirmat impresiile personale) o veterană de la „The New York Times” (a lucrat acolo peste 30 ani): „Honey, bineînțeles că nu se întâmplă nimic”.

Însă, așa cum probabil știm, numele acestea fac publicațiile, postările, blogurile să se vândă, să circule, să fie discutate. Însă mai știu că la NY ai șansa, la fiecare zece pași, să te întâlnești cu cineva celebru și, ceea ce e frumos tot la NY, e că a devenit atât de firesc lucrul acesta, încât e și tratat ca atare. Am urmărit câteva dintre publicațiile newyorkeze, pe print și online, și existau relatări scurte despre cine a fost la ce premieră la Tribeca, însă prea mult nu se insistă (și nu mă refer aici la gossip junk).

Tocmai de aceea, am avut șansa să îl văd pe Kevin Spacey, nu pe covorul roșu, ci când se dădea jos dintr-o mașină; pe Heather Graham la câteva rânduri în spatele meu, la o conferință cu Ron Howard. Mesteca gumă relaxată și râdea cu niște prieteni. Cel mai tare m-a încântat să îl văd pe Herbie Hancock înainte de concertul pe care urma să îl țină.

Când am început să rumeg ce filme am de văzut și îmi dădeam seama că încă nu mă captase nimic cu adevărat, am decis să las festivalul să curgă de la sine. Am văzut filme „newyorkeze” (mai ales din Brooklyn), filme americane independente, unele cu nume consacrate, altele nu (însă unele promit să consacre niște nume), câteva străine, documentare și scurtmetraje. Și am mers la câteva conferințe și talks.

Stories by Numbers
Dezbatere „Stories by Numbers”. Foto: tribecafilm.com

Povești bune și cifre mari

Dintre dezbateri, mi-a rămas în minte Stories by Numbers, la care a participat Beau Willimon, din partea serialului Netflix House of Cards (figurează ca producător și showrunner),  nominalizat la patru Globuri de Aur și câștigători a nouă Emmy (primul serial online onorat de așa manieră). În trecut, a făcut parte din echipa Ides of March, film pe care l-a co-scris cu George Clooney și Grant Heslov și cu care a fost nominalizat la Oscar, Globuri și BAFTA. Lângă el a luat loc David Simon, responsabil pentru The Wire. Fiind jurnalist la bază, fost crime reporter la Baltimore Sun, se afla în mieziul lumii televiziunii. Cel mai recent proiect al său e Treme, drama TV despre epoca post-Katrina în New Orleans.

Invitat a fost și Nate Silver, cel mai faimos statistician la momentul ăsta în NY (a creat site-ul FiveThirtyEight.com, recent achiziționat și relansat de ESPN). A devenit faimos în timpul campaniei electorale din 2009, când a reușit să ghicească rezultatul alegerilor americane corect în 49 din 50 de state. Când le-am zis unor prieteni newyorkezi că merg să îl ascult mi-au zis că cineva clar are bani la Tribeca să îl plătească pe Nate azi.

Motivul principal pentru care am vrut să merg la conferința asta e însă Anne Thompson. O citesc cu fervoare de ceva vreme, o urmăresc online cu curiozitate, de aceea, s-o văd și s-o ascult în carne și oase mi s-a părut quite something. Femeia asta scrie despre Hollywood de peste 25 ani și o face cu o anumită savoare și versatilitate, cu o voce critică și limpede care pe mine m-a învățat multe.

Poate influențată un pic de simpatia mea deja existentă, Anne m-a încântat cel mai mult în acea după-amiază: „Da, trebuie să hrănești pofta mare a publicului de masă cu știri senzaționale, lipsite de prea mare conținut, însă dacă știi cum s-o faci, poți strecura și lucruri cu adevărat importante. Până la urmă, e vorba, pe lângă instinct, și de bun gust.”

David Simon s-a întrebat dacă la ora actuală, cu internetul și Netflix fiind ceea ce sunt, The Wire ar mai fi putut avea același parcurs. Și a ținut să îi dea replică lui Beau Willimon, care a repetat că esențială rămâne povestea și s-a referit la oamenii săi ca fiind „artiști”, că „nu știu ce tot o dai cu artiști în dreapta, artiști în stânga! Până la urmă, tot ce facem noi e televiziune, nu știu cât de artistic este asta”.

Pe scurt, treaba stă cam așa (și nu e nimic nou): ca să produci un serial bun, un show, un film cu succes, îți trebuie o poveste nemaipomenit de bună, intuiție și acuitate de percepție a lumii din jur. „Oricât de mult contează toate cifrele astea, la urma urmei, n-am fi făcut nimic dacă nu porneam din miez, din ceea ce ne inspiră pe noi, povestea în sine. Nu pot să mă așez și să mă apuc să fac estimări. Scriu din stomac și uneori vine și norocul odată cu asta. Însă, dacă scrii pe bune, de obicei și alții vor rezona cu povestea ta și așa începe tot”, a povestit David, aprobat de Beau.

Tot David a adăugat la asta: „Vă dați seama, când am început să scriu poveștile despre care, într-un fel, scrisesem deja în ziar, nu mi-am propus să schimb legi, să schimb lumea cu ele. Însă știam că sunt scrise din pântece, că lumea aceea există și m-am gândit că dacă prin jurnalism nu am putut schimba starea de fapt, poate în altă formă lumea o să vrea să afle una alta. Până la urmă, ce vrea publicul e violență și sex. Și poveștile cam despre asta erau, la bază. Trebuie să știi cum să le învelești, cum să le prezinți”.

„Și mai e vorba de deja amintitul gust. Toți avem nevoie de instinct, dar instinctul însumează, de fapt, experiența acumulată, și cu toții trebuie să ne găsim un mod prin care să filtrăm asta”, a adăugat Anne Thompson.

Nate, cel cu statistica, pune lupa pe poveștile din jur și își face analizele de rigoare (fiind și foarte conștient acum de ce vor șefii lui, care erau în sală.) „Cât despre Netflix (și House of Cards), ne-am făcut pitch-ul și le-am zis că ne trebuie un sezon garantat, că altfel nu merge povestea”, a povestit Beau. „Păi, și noi suntem în industria content-ului, așa că vrem două sezoane“, au zis cei de la Netflix, după cum a declarat Beau. Și a mărturisit că, atunci când și-a dat seama că toată lumea vorbea de The Wire, a făcut și el ce face fiecare: s-a așezat și s-a uitat la tot serialul în câteva reprize. Ăsta e noul TV: binging it.

 

Kevin Spacey
Kevin Spacey în Richard al III-lea

Kevin Spacey învățând de la Shakespeare

Pentru că tot veni vorba de Netflix (și House of Cards, deci Kevin Spacey, implicit), la Tribeca a avut loc și premiera documentarului făcut de-a lungul turneului trupei de teatru Bridge Project cu piesa Richard al III-lea (Kevin Spacey în rolul principal, montare de Sam Mendes), reunind actori de teatru (și nu numai) britanici și americani. Totul a pornit de la proiectul inițiat de cei doi la vestitul teatru Old Vic din Londra, unde Kevin a fost director o bucată bună de timp. La Q&A-ul de după premieră, Spacey a mărturisit că rolul lui Richard al III-lea l-a pregătit cu adevărat pentru cel al lui Frank Underwood din House of Cards.

Turneul a dus trupa de la Old Vic și echipa Bridge Project din Londra până la Doha, de la Istanbul în Brooklyn. Un tur de forță, o echipă impresionantă, un efort admirabil. Filmul regizat de Jeremy Whelehan poate fi o încântare pentru fanii lui Kevin, pentru fanii de teatru, însă (și e probabil inevitabilă referința) nu se compară cu celălalt Richard al III-lea – Looking for Richard, primul film regizat de Al Pacino (cu el în rolul lui Richard).

Ron Howard și Bette Davis

Cealaltă conferința la care am fost s-a numit All the news that’s fit to shoot, print… or tweet. Dintr-o dată, totul era mult mai serios aici. Cei de pe scenă abia se întorseseră din Siria (tânăra Karen Leigh, managing editor la Syria Deeply), făcuseră un documentar despre Pussy Riot (Maxim Pozdorovkin, despre care habar n-aveam că trăiește la NY) sau călătoriseră prin toate colțurile lumii, cum e cazul olandezei Yvette Alberdingk Thijm, director executiv al Witness.org, lider în folosirea video-ului pentru semnalarea încălcării drepturile omului.

Lângă ei s-au aflat și Eli Pariser, co-fondatorul lui Upworthy.com, care vrea să demonstreze lumii întregi că tot ce e important (ca știre) poate fi și popular, Ben Anderson, jurnalistul și scriitorul cunoscut publicului larg pentru serialul BBC Holidays in the Axis of Evil, un jurnal al călătoriei lui în secret în Iran, Irak, Coreea de Nord, Siria, Libia, Cuba. Dintr-o dată, povești pe care mulți dintre noi le știu numai de la televizor, de pe net și din documentare, au devenit o realitate palpabilă.

Ultimul talk a fost cu Ron Howard. Și pentru asta m-am înscris și n-am mai dat înapoi nici de la covorul roșu (mă rog, negru). Am ajuns la timp. M-am lăsat trecută pe o nouă listă. Am fost întrebată de câțiva domni foarte înalți și musculoși pentru ce vin; după vreun sfert de oră, toți reporterii am fost lăsați să pășim pe covor, am fost rugați să stăm cuminți între niște garduri, după care am mai fost mutați o dată.

Aici am urmărit cum un tânăr cu o cârpă într-o mână și cu un bidon de lichid pentru curățenie în cealaltă și-a dat toată silința să facă să lucească panoul publicitar Tribeca. L-am admirat sincer. Până la urmă, am fost rugați să ne lăsăm boarfele lângă covor și să pășim într-un nou mini culoar delimitat de garduri de metal; s-au făcut fotografiile de probă cu publicistul evenimentului, după care, timp de 45 secunde, Ron Howard și Brian Williams (reporterul  de știri NBC) s-au lăsat fotografiați zâmbind.

 

Williams_Howard
Ron Howard și Brian Williams. Foto: tribecafilm.com

Întâlnirea lor a durat cam o oră; sala s-a amuzat. Howard a mărturisit că poate se apucă să joace din nou. „Pe când eram tineri, cu copii, și eu făceam filme constant, soția mi-a sugerat că poate mă las de actorie. Acum, cu cuibul gol, mă tot întreabă dacă nu e un  moment bun să mă reapuc…”.

A povestit cum a lucrat cu Bette Davis. „Vă rog, spuneți-mi Ron”, a rugat-o. „Nu am să îți spun așa până nu mă decid dacă te plac sau nu”, i-a răspuns Bette Davis. După prima zi în care a îndrăznit să îi dea niște indicații scenice, ea a cedat: „Da, ai dreptate, poate e mai bine așa”. Iar seara l-a salutat cu o palmă peste fund: „Pe mâine, Ron”. Ron nu avea nici 25 ani pe atunci.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here