„Pina 3D”, o experienţă fascinantă la TIFF

0
210

CORESPONDENŢĂ DE LA TIFF. Filmul lui Wim Wenders dedicat coregrafei Pina Bausch a fost cea mai intensă experienţă cinematografică de care am avut parte în ultima vreme. TIFF-ul ne-a oferit-o cu trei luni înainte de data lansării în cinematografele din România – 9 septembrie – într-o sală ticsită de oameni care au stat cu genunchii la piept din cauza rândurilor atât de strânse, încât doar cei sub 1,65 m se pot considera fericiţi că au intrat la Cinema Florin Piersic (RomâniaFilm a ţinut să păstreze 700 de locuri când ar fi fost probabil loc de 600, deci renovarea a dat pe undeva greş, pentru că spectatorul nu se va simţi niciodată confortabil în sală). Chiar şi aşa, 2 ore  şi 40 de minute au părut 20 de minute.

E posibil ca Pina 3D să facă din experienţa vizionării spectacolelor de dans-teatru ale Pinei Bausch una mai fascinantă dacă e privită prin ochiul aparatului de filmat, care selectează unghiurile cele mai poetice şi mai provocatoare. Iar Wim Wenders, care are un ochi exersat, dă o adâncime extraordinară artei ei (şi) cu ajutorul 3D-ului.

S-a spus la ieşirea din sală că Wenders a fost leneş, că s-a rezumat să filmeze dansatorii, însă cred că singurul mod legitim în care putea vorbi despre Pina Bausch era prin munca ei. Acolo e Pina Bausch, acolo o vor descoperi şi spectatorii care n-au avut până acum prilejul să-i vadă vreun spectacol.

Nu poţi povesti Pina 3D, poţi doar spune că e intens, visceral, poetic, magic, exuberant. Singura paranteză ar fi talking heads-urile – planuri cu feţele dansatorilor uitându-se în cameră, în timp ce vocea lor se aude din off –  mult prea patetice. E cumva de înţeles, dansatorii au vorbit despre Pina la puţină vreme după moartea ei şi regizorul însuşi, un prieten apropiat al coregrafei, a selectat la montaj pasajele din aceeaşi gamă. Din păcate, însă, cuvintele mari sună aproape întotdeauna găunos.

Pina 3D urma să fie făcut împreună cu Pina Bausch. Dar coregrafa a murit pe neaşteptate, după ce fusese diagnosticată cu cancer, cu două zile înainte de filmările în 3D. Nu există nici o secvenţă filmată cu ea pentru această peliculă, doar scene de arhivă transportate în 3D. Wenders a lăsat baltă producţia, însă a fost convins de dansatori şi de cei apropiaţi să o reia, ar fi fost cel mai frumos rămas bun din partea lor.

Împreună cu cei din Tanztheater din Wuppertal, oraşul în care Pina a lucrat mai bine de 30 de ani, Wenders a pus în scenă patru dintre spectacolele ei: „Café Müller”, „Le Sacre du printemps”, „Vollmond” şi „Kontakthof”. Unele au fost cu public – deci filmate fără întrerupere cu zeci de camere – altele fără. Tot Wenders i-a scos pe dansatori afară, în diverse locuri din Wuppertal, în zona industrială, sub linia suspendată de tramvai, pe buza unui deal sau într-o grădină şi le-a cerut să danseze dându-le ca temă – aşa cum făcea Pina – un cuvânt. Unele dintre scene sunt magice.

Producţia în sine a fost extrem de dificilă, pentru că trebuia să împace echipamentul greoi 3D cu mişcările dansatorilor. În „Vollmond”, de pildă, există o stâncă pe scenă, plouă pe ea şi pe dansatori şi o parte a scenei e plină cu apă. Mişcările celor 12 dansatori devin din ce în ce mai intense şi camera îi urmăreşte de sus, dar şi de aproape. Pentru fiecare astfel de show cu public, tehnicienii au învăţat mişcările pe de rost, pentru a şti ce vor face cu camerele în fiecare secundă. Chiar şi în prestaţiile solo, dansatorii nu puteau fi întrerupţi.

Pina 3D va deschide apetitul publicului nu doar pentru coregrafia neo-expresionistă a Pinei Bausch – o apariţie bizară şi cam neortodoxă în dansul din anii 70 (ca tot ce e nou şi original) pentru că aducea teatrul în coregrafie (dansatorii aveau uneori replici pe scenă) – ci şi pentru dansul contemporan, care s-ar putea împrieteni la cataramă cu 3D-ul.

Despre metoda de lucru a Pinei Bausch şi felul special în care relaţiona cu dansatorii săi puteţi afla din Dancing Dreams, film care rulează acum în cinematografele de la noi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here