Iată și filmele din ziua a doua la Sitges 2014.
Pe cele din prima zi le găsiți aici: Sitges Film Festival (1). Senzații șaptezeciste, maimuțe, cercetași
1. Musarañas. 2014. Regia: Juanfer Andrés și Esteban Roel
Ziceți ce-oți vrea, dar eu cu Álex de la Iglesia un prea pot. Deloc. M-am dus, deci, cu strângere de inimă la acest film produs de el, debut în lungmetraj al spaniolilor Juanfer Andrés și Esteban Roel. OK, recunosc, m-am dus și pentru Macarena Gómez, care m-a fermecat de prima oară, atunci când am văzut-o în Dagon al lui Stuart Gordon. Îmi face ceva cu ochii ăia mari care-i dau un aer de eroină de anime.
O musaraña, în spaniolă, este acel animal de câmp numit, în engleză, shrew. O rozătoare foarte drăguță, de altfel. În plus, în engleză, cuvântul capătă și valențele negative ale unei cațe, scorpii etc. Un termen nici că se putea mai bun pentru acest thriller catolic cu secrete, vină, frustrări și reprimări sexuale, agendă anti-religioasă și, nu în ultimul rând, incest.
Macarena Gómez și Nadia de Santiago sunt două surori din Spania anilor 1950. Nadia de Santiago e sora cea mică, ajunsă la majorat, ținută în lanț de Montse (M. Gómez), sora sa cea mare care a avut grijă de ea de când au rămas singure pe lume. Montse vine la pachet (și Macarena Gómez e completamente perfectă și sărită de pe fix în rol) cu niște psihoze și traume serioase: suferă de agorafobie, are atacuri de panică chiar și dacă vede holul exterior al ușii sale.
Pe fondul tensiunilor, cele două se trezesc în casă cu un bărbat imobilizat la pat. Urmează un thriller ce combină Misery și What Ever Happened to Baby Jane ce nu se rușinează să fie complet dement, să abuzeze de clișee (după cum menționam în primul articol, uneori clișeele-s bune) și, mai ales, nu se rușinează să fie completamente lipsit de orice subtilitate (agorafobia fiind, evident, o metaforă pentru teama lui Montse de penetrare, twist-uri previzibile etc.). Un crowd pleaser la care s-a urlat, aplaudat și făcut mult zgomot de fiecare dată când lui Montse îi mai deraia câte-o demență.
2. Zombeavers. 2014. Regia: Jordan Rubin
Să fim serioși: ăsta era unul din filmele pentru care am ținut musai să vin la Sitges. Cum aș putea rata ocazia să văd pe ditamai ecranul un film ca Zombeavers? Castori zombi? Adolescenți cretini ce se duc în pădure să petreacă? B-movie prin excelență?
Zombeavers este, evident, făcut cu intenția de a o lua cât mai mult pe arătură, pentru a face show și pentru a fi genul ăla de film so bad it’s good. Vine din zona aia de cinema foarte distractivă în care natura se revoltă împotriva omului (vezi filme gen Slugs, Night of The Lepus, Alligator, Piranha etc.) și îi iese cu vârf și îndesat pentru că se duce într-o zonă mult mai dementă decât cea la care te aștepți (fără să stric prea multe: castorii zombies nu sunt singurii adversari din film) și este, surprinzător, chiar foarte amuzant pe alocuri. E film ce se vrea lansat la statutul de cultfăcut cu cap.
Sigur, nu ajunge să fie la nivelul unui Grizzly II: The Concert, pentru că aici totul e intenționat prost și cretin și dubios. În caz că nu știți ce e Grizzly II: The Concert, nu vă blamează nimeni. Filmul, practic, nu există într-o variantă finală. Pe internet circulă un workprint la o calitate foarte proastă, dar suficient de bună încât să-i recunoști pe George Clooney, Laura Dern, Louise Fletcher, John Rhys-Davies…
3. Aberdeen. 2014. Regia: Ho-Cheung Pang.
Ho-Cheung Pang a făcut în 2010 unul din filmele mele preferate pe acel an: Dream Home (nu confundați cu Dream House, cu Daniel Craig și Naomi Watts), un oareșcum slasher imobiliar, îmbuibat de sânge, ultra-brutal, cinic și deranjat.
În 2014 a scos acest Aberdeen care, din păcate, nu funcționează deloc. Povestea unei familii chineze destul de mari ce se confruntă (încă!) la 10 ani după moartea mamei cu superstiții, tradiții, așteptări nerealiste și tot felul de alte drame personale. Este, deci, o dramedie/dramoletă de familie ce se întâmplă pe mai multe planuri și din mai multe perspective. Păcat că nu-i deloc deștept, păcat că este mult prea lung și că, în afară de un cuplu, poveștile celor implicați pur și simplu nu prezintă niciun fel de interes.
Are câteva momente ce funcționează, însă sunt puține: actrița trecută de tinerețe căreia i se propune să se culce cu regizorul pentru a obține un rol și o secvență suprarealistă cu kaiju cameleon printr-un oraș de hârtie tehnicoloră (de altfel, paleta de culori e cel mai bun lucru al filmului, totul fiind scăldat în niște minunate culori bombonii).
Nu știu unde a dispărut tot edginess-ul și tot vitriolul cu care regizorul a defilat în Dream Home, dar în Aberdeen nu e nici urmă de forță auctorială și e mai mult un Crash oriental (odiosul film al lui Paul Haggis, să ne întelegem) decât o Magnolia orientală.
