Unul dintre copiii teribili ai cinematografiei europene (la 19 ani era cel mai tânăr student din istoria Institutului Danez de Film), Thomas Vinterberg a fost dintotdeauna un regizor în căutarea unui stil (sau care a fugit mereu de unul). De la debutul în lungmetraj cu Festen, film(ul) exponenţial al mişcării Dogma 95, a trecut la It’s all about love, o poveste ambiţioasă cu accente SF şi distribuţie internaţională; a urmat apoi redundantul Dear Wendy, scris de amicul Lars von Trier, critică lipsită de subtilităţi la adresa culturii violenţei la americani, iar acum se întoarce cu Submarino, o dramă hard în stil Alejandro González Iñárritu (mai ales 21 Grams).

Ca şi Submarine-ul lui Richard Ayoade, filmul lui Vinterberg nu are niciun submarin în el. Mai mult, nu are nici măcar cadre cu marea. Este, în schimb, povestea a doi fraţi ale căror vieţi spre se întrepătrund, în coborârea lor sub linia de plutire. Nick (Jacob Cedergren), proaspăt ieşit din închisoare, e un tip ce îşi bea singuratic berile în camera de motel. O întâlnire cu fostul cumnat îl pune pe o traiectorie ce duce la acuzaţia de crimă. Fratele său (Peter Plaugborg), rămas fără nume în film, trebuie să îşi crească singur băiatul după moartea nevestei, luptându-se în acelaşi timp cu propria dependenţă de droguri. Cei doi protagonişti, afectaţi pentru totdeauna de o dramă din copilărie, se întâlnesc la înmormântarea mamei lor.

Danemarca din Submarino e o lume sumbră, instinctuală şi violentă, departe de imaginea de standard ridicat de viaţă a ţărilor nordice. Tragediile se succed cu repeziciune în vieţile celor doi, împingându-i la măsuri extreme: Nick îşi ia la bătaie vecinul pentru că face zgomot; fratele său fură din magazine, apoi devine traficant, pentru a-şi întreţine atât fiul cât şi viciul. O moştenire substanţială e singura speranţă, dar se dovedeşte un lucru iluzoriu.

Atmosfera apăsătoare pe care Vinterberg o instalează încă din prima scenă, care e bulversantă, şi pe care o cultivă apoi pe toată întinderea celor trei acte, este punctată pe alocuri de momente de delicateţe între tată şi fiu: o cină „cu de toate” la restaurant, cu măşti de Zorro făcute din şerveţele, e una dintre secvenţele cele mai reuşite. Sentimentalismul reţinut (atât cât e) e binevenit, potenţând dramatic scene care ar fi în mod normal doar şocante.

E în principal meritul regizorului că filmul nu cade în patetism, cu tot didacticismul finalului. Prin refuzul de a explica fiecare detaliu din biografiile personajelor, menţine o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte intenţiile lor (de ce a fost Nick la închisoare? Fratele său vrea sau nu să renunţe la droguri?); nu aşează niciodată mai mult de trei actori cu replici, în aceeaşi scenă, pentru a nu pierde relaţia dintre camera de filmat şi personaje.

În cele din urmă, greul cade însă pe umerii celor doi actori. Plauborg, cu privirea sa de junkie mereu în sevraj, convinge în relaţia cu băiatul. Dar rolul lui Cedergren e mai complex: reţinut, economicos în gesturi şi cuvinte, are în acelaşi timp misiunea dificilă să „vândă” detaliul cel mai neverosimil al scenariului: după ce loveşte cu furie o cabină telefonică, nu îşi tratează rana gravă de la mână, cu consecinţe definitive.

Fără a fi un progres pentru Thomas Vinterberg, deoarece încă nu e deloc clară direcţia în care se îndreaptă în carieră, Submarino e un film greu ca o piatră de moară şi o mostră de abilitate regizorală.

Filmul rulează la Noul Cinematograf al Regizorului Român , începând de astăzi. Afişul e aproape identic cu coperta albumului de debut al celor de la Arctic Monkeys, Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not.

dailyratioofmovies.blogspot.com

***

Proiecţii Submarino la NCRR:

Sâmbătă, 7 aprilie – ora 15:00, 19:00
Duminică, 8 aprilie – ora 15:00, 21:00
Miercuri, 11 aprilie – 20:30
Joi, 12 aprilie – 18:30