Iaca, s-a încheiat a 10-a ediție a București IFF, ediție cu 10 filme în competiție! Deci, numerologie, suspectez! Foarte multe filme nu am văzut în cadrul acestui festival, dar cele pe care le-am văzut au fost, în marea lor majoritate, ori must-see-uri, ori evenimente importante, ori pur și simplu filme bune.
Până să trecem la rumegat ce am văzut eu (cumva, mă roade invidia că alții au văzut mai multe filme, dar asta-i viața) mi se pare important de atras atenția asupra faptului că, la fel ca și anul trecut (ediția de anul trecut fiind prima la care am participat) multe din filmele prezentate n-ar fi ajuns sub nicio formă la noi în cinema-uri. Lucru completamente esențial.
La o adică, filme ca A Field In England, al lui Ben Wheatley, sau La Danza de la Realidad, al lui Alexander Jodorowski, doar într-o țară ideală și civilizată ar intra în cinema. Desigur, au fost și filme care vor intra în cinema (surprinzător, de altfel): Borgman, de Alex van Warmerdam, câștigătorul premiului pentru cel mai bun film la Sitges 2013, sau Blood Ties, al lui Guillaume Canet (pe care nu l-am văzut).
Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să văd mult mai multă promovare în presa scrisă, la televizor. Ar merita adus și mai mult în atenția publicului, selecția e eclectică și se ține foarte bine (cu niște excepții, dar nu putem avea numai filme de Ben Wheatley, din păcate). Să trecem, însă, la ce filme am văzut eu în cadrul festivalului. Pentru coerență, le voi organiza în aceleași categorii din timpul BIFF X-ului:
Competiție:
O zi din viața lui Nick Cave / 20.000 Days on Earth. Recunosc, nu sunt fan Nick Cave. M-am dus, totuși, la acest film mai mult pentru faptul că a fost o proiecție eveniment: a doua din Europa (după cea de la Berlin). Proiecție simultană cu premiera de la New York. Neștiind mare lucru despre Nick Cave (repet, nu-s fan), mă așteptam să fie un documentar despre el. Însă e un melanj de ficțiune și documentar, pe alocuri vag pretențios, destul de bine filmat, dar cumva strict pentru fani.
Ce-i drept, m-am bucurat foarte mult când l-am văzut pe dragul de Blixa Bargeld sau pe scumpa de Kylie Minogue. Nu m-a dat pe spate, dar e un film extrem de important pentru fani. De menționat discuția halucinantă despre Nina Simone pe care Nick Cave o are cu Warren Ellis (nu ACEL Warren Ellis ci alt Warren Ellis), discuție la care am vibrat foarte mult. Fanilor le-a plăcut, asta e cel mai important.
Upstream Color. Filmul ăsta al lui Shane Carruth (cel cu fantasticul Primer) e aproape inclasificabil. Un tratat vag narativ despre tot și despre orice, hipnotic și sublim vizual. Da, e pretențios și îți testează limitele, dar nu degeaba a primit Premiul Criticii.
Poveștile noastre / Stories We Tell. Film la granița dintre ficțiune și documentar (hei, la fel ca și cel cu Nick Cave), Stories We Tell e cel mai nou film al lui Sarah Polley, cea cu Take This Waltz. În esență o poveste despre adevăr, cinema, familie și tot ce înseamnă acestea, Stories mi s-a părut un pic prea calculat și prea fabricat. Pe de altă parte, am auzit oameni vorbind despre el, foarte impresionați. Sensibilitățile mele sunt altele, se pare. Nu neg, ca experiment e foarte interesant – proverbialele capete vorbitoare, tropi esențiali ai documentarelor, sunt amestecate cu imagini „de epocă” falsificate.
Murdărie/Filth. Destul de simpatic acest al doilea lungmetraj al lui Jon S. Baird cu James McAvoy în rolul unui polițist drogat, obsedat de nevastă-sa, deprimat până la culme, manipulator. Dacă până acum McAvoy nu s-a făcut extrem de prezent în filmele în care a jucat, la modul că era acolo, dar nu te dădea pe spate, în Filth face rolul carierei. E un monolit de haos, plin de mizerie fizică și psihică. Filmul în sine e, așa cum am spus, simpatic. E amuzant, are muzică foarte bună (de exemplu Nena, 99 Luftballons), însă, precum personajul principal, e destul de all over the place și ritmul e destul de sacadat. Ca și acest text, de altfel.
Focus: Chile
La Danza de la Realidad. Am scris în 2013 despre acest film (care a ajuns pe primul loc în topul meu personal pe anul respectiv) că: „La Danza de la Realidad este, într-un sens foarte lejer, autobiografia tânărului Jodorowski, autobiografie în cel mai pur sens halucinogenic-nostalgico-masturbatoriu. […] Jodorowski reuşeşte să-şi verse pe ecran toată melancolia, ca încercare de a-şi exorciza demonii din relaţia cu părinţii săi. Impecabil vizual, plin de culori suprasaturate şi cu muzică ce te unge pe suflet, La Danza De La Realidad este, inevitabil, Filmul acestui an. Când amuzant, când trist, când absurd, el se joacă intens cu spectatorul, cu emoţiile acestuia, mişcându-l până în adâncul sufletului”.
Panorama.
Un câmp în Anglia / A Field In England. Filmul de pe locul 2 în topul meu pe 2013. Iată ce am scris despre el la momentul respectiv: „Ben Wheatley e unul dintre regizorii mai noi la care mă surescitez cu aplomb. Chiar anul trecut am avut în topul personal de filme Sightseers, acea poveste de dragoste îmbibată de umor negru. Dacă Sightseers sau Kill List sunt filme relativ simple din punct de vedere al coerenţei, A Field In England e ca o orgie în care demenţa şi psihedelismul se află într-un rut continuu. Estetic e superb, filmat fiind în alb-negru, ceea ce potenţează călătoria haotică a grupului de soldaţi”.
Detectivul Orb / The Blind Detective. Premiu pentru rol principal oferit lui Andy Lau la Sitges 2013. Slapstick care funcționează foarte bine. Poveste despre detectiv misogin, orb (evident), hrăpăreț, superficial, dar geniu în ale dezlegării de mistere. Sidekick feminin. Amorezată de detectiv, dornică de afirmare. Învățăcelul perfect – obedientă până la extreme și dispusă să facă orice pentru a-l mulțumi pe susnumitul. Chiar și la revizionare am râs cu lacrimi, în special la reconstituirile pe care cei doi le fac pentru a rezolva cazurile.
Alan Partridge: Alpha Papa. Altă comedie la care am hăhăit fantastic de mult. A fost o surpriză extrem de plăcută să îl revăd pe Colm Meaney (Star Trek: The Next Generation, Star Trek: Deep Space Nine). Desigur, și pe Steve Coogan în rolul faimosului personaj Alan Partridge (și în rol de Jason Statham, Jason Bourne, Jason Argonaut). Fiindu-mi foarte drag Steve Coogan, am ținut morțiș să văd acest film pe ecran mare. Sincer, a meritat – glumele sunt, în marea lor majoritate, la fix, iar muzica…ah, muzica! Zic doar atât: Sparks – The Number One Song in Heaven. Mai mult nu e nevoie.
Borgman. Revelația supremă a acestui festival. De când l-am ratat la Sitges, unde a câștigat premiul ăl mare, am tot ținut morțiș să-l văd. Pe ecran mare. Într-o sală de cinema. E o experiență absolut copleșitoare – ce Haneke? Ce home invasion? Borgman e mai mult de atât – e cel mai bun film cu Rasputin (exagerez, e un simulacru de Rasputin) de la Rasputin, The Mad Monk, cel cu Christopher Lee. Mai mult decât o invazie a căminului (home invasion pentru puritani), Borgman e o vrăjire a căminului, la modul că personajul principal și a sa ceată de vagabonzi nu invadează cu forța casa apartenenților la middle spre upper class. Mai degrabă se insinuează în viața lor. E o formă de război rece hipnotizant și întortocheat ce culminează într-un moment de „A-ha! Deci așa!”. Refuz să dau orice formă de spoilere, filmu trebuie văzut și gata. Nu există niciun dubiu.
Astea-s filmele pe care le-am văzut eu. Filmele care au câștigat sunt un pic cam altele:
Premiul Juriului Tânăr: The Selfish Giant / Uriașul cel egoist.
Premiul criticii: Upstream Color (pentru care mă bucur sincer).
Premiul publicului: O zi din viața lui Nick Cave / 20.000 Days on Earth.
Două mențiuni speciale: Murdărie/Filth (pentru James McAvoy) și Upstream Color (pentru sound design).
Premiul pentru imagine: Oleg Mutu pentru In Bloom.
Premiul pentru regie: Sarah Polley pentru Poveștile noastre / Stories We Tell
Marele Premiu al Juriului: Short Term 12.
Trofeul Bucharest IFF 2014: The Selfish Giant / Uriașul cel egoist
