„Visul lui Adalbert” – despre comunism, fără mânie

3
420

Întoarcerea către perioada comunistă are efecte de receptare diferite asupra a două generaţii de spectatori: pentru cei care au trăit acele vremuri, explorează nostalgia şi un anumit sentiment de familiaritate faţă de o perioadă apusă; pentru cei născuţi în preajma Cernobîlului, printre care mă număr şi eu, e o privire întoarsă către un trecut straniu, care nu pare să funcţioneze bazat pe aceeaşi logică pe care o are prezentul. Ce e pentru unii realitate trăită, e pentru ceilalţi mai degrabă suprarealism – cum e şi comparaţia între tricourile chinezeşti şi biseptolul polonez, făcută de unul dintre personajele din Visul lui Adalbert. O dublă interpretare de care filmul de debut al lui Gabriel Achim, încă „o filă de amintiri” din Epoca de Aur, profită din plin.

Visul lui Adalbert are în prim-plan angajaţii Uzinei de Utilaj Greu „17 Iulie”, cu ocazia serbării anuale a PCR, a doua zi după ce toată Republica Socialistă strigase „Apără, Duckadam!”. Protagonistul, Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu), e un bărbat în plină „criză de la 40 de ani”, şeful secţiei de Protecţia Muncii şi unul dintre organizatorii festivităţilor inerente unei zile atât de importante.

Însufleţit şi de vizita unor distinşi membri de partid, Iulică realizează două filme de propagandă: unul cu scopul de a ilustra consecinţele nerespectării normelor de protecţia muncii (cu amanta sa în rolul principal, care îşi pierduse un ochi într-un accident), altul cu titlul Visul lui Adalbert, „pentru că sună a film străin”, care e un fel de Un Chien Andalou, cu pilă în loc de bisturiu. Însă un accident de muncă, urmat de reconstituirea sa, întrerup făgaşul normal al lucrurilor.

Umorul din Adalbert – pentru că este o comedie – vine în special din înlănţuirea de evenimente care mai de care mai neobişnuite (senzaţionaliste?), la care iau parte personaje cu nume şi apucături pitoreşti: Iulică e un izvor nesecat de bancuri şi anecdote, îşi vizitează amanta înarmat cu un singur ou roşu „ca să îl ciocnească împreună”, şi îşi cară video-ul într-o servietă, învelit în prosoape. Şeful său, Lefărdău (Doru Ana) îl ia pe Iulică să o ducă împreună la spital pe mama „adjunctului” Tocmagiu (Mircea Rusu), om cu influenţă. Muncitorii din fabrică produc ilegal cuţite, folositoare pentru „atenţiile” zilnice. Secretara Tatiana, cu coafura de CC Catch, nu face decât să se plimbe de colo-colo şi să aibă grijă de flori, spre încântarea personajelor masculine.

Chiar dacă destul de facile (o muncitoare ascunde ouăle furate în coc, Iulică îşi împinge mereu Dacia ca să o pornească), momentele comice sunt în mare parte inspirate (din fapte reale) şi nu cad în vulgaritate, dând filmului legitimitate în încercarea sa de a fi amuzant. Cele mai suculente replici îi revin lui Spahiu, funcţionar servil care vrea să se descurce cât mai bine în labirintul de relaţii, şi lui Doru Ana, cu debit verbal impresionant.

Când forţează un simbolism ceva mai opac, rezultatele sunt amestecate. Paolo Sorrentino spunea într-un interviu că nu contează cum îţi începi filmul, deoarece nu ai încă un context la care trebuie să te raportezi. Pe acelaşi principiu, primul cadru din Adalbert conţine o vulpe în zăpadă, aparent nelegată de restul filmului. Mai târziu, vulpea e jupuită, prinsă când fura găini. Chiar dacă în cele din urmă te prinzi unde bate cu trimiterile, odată cu accidentul de la strung, îţi trebuie o doză de bunăvoinţă ca să le vezi rostul.

Vizual, Visul lui Adalbert e eclectic şi distinct în peisajul autohton. Achim şi echipa sa îmbină imagini în formate diferite: filmează din mână cu o cameră veche S-VHS, fără cadre largi (pentru asta e nevoie de bani), dar foloseşte şi camera RED, 8mm (pentru scurtmetrajele lui Iulică), şi diapozitive ce detaliază accidente de muncă şi posibilele lor cauze. Nu e ceva neapărat inovator (în paralel, J. J. Abrams făcea la Hollywood Super 8), dar dă bine şi trebuie să fi ajutat la păstrarea bugetului în limite rezonabile.

Filmuleţul Visul lui Adalbert e o mică bijuterie de suprarealism buñueliano-marxist, dacă există aşa ceva, cu o pilă supradimensionată care se cere ascuţită şi Tatiana pe post de muncitoare în fabrică, iar reconstituirea funcţionează ca un omagiu adus lui Pintilie, după ce Tocmagiu mărturisise că nu îl înghite.

Inteligent promovat şi îndeajuns de creativ, Visul lui Adalbert e divertisment onorabil şi un debut promiţător în lungmetraj pentru Gabriel Achim. Recomandat în special steliştilor nostalgici.

P.S: Să nu cumva să citiţi sinopsis-ul de pe IMDB, căci dă în vileag finalul.

Citeşte şi: „Visul lui Adalbert”. Not another Romanian film about Communism

***

Visul lui Adalbert rulează în cinematografele din România din 4 mai.

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here