În 1979, Margaret Thatcher devenea prima femeie prim-ministru din istoria Regatului Unit, iar Maica Tereza obţinea Premiul Nobel pentru Pace. Tot atunci, Ripley, personajul lui Sigourney Weaver din Alien, apărea de nicăieri şi intra instantaneu în istorie.
Din clipa în care alien-ul (imaginat de Dan O’Bannon şi conceput de H.R. Geiger) ieşea din pieptul lui John Hurt şi îi vâna unul câte unul pe cei şapte ocupanţi ai navei de minereu Nostromo, filmul cvasi-debutantului Ridley Scott devenea matriţa pe care aveau să se muleze nenumărate imitaţii, câteva continuări mai mult (Aliens) sau mai puţin (Alien: Ressurection) reuşite, jocuri video, benzi desenate, şi chiar încrucişări cu o altă franciză de succes, Predator.
Ridley Scott, ajuns între timp Sir, şi unul dintre cei mai virtuoşi profesionişti în viaţă, nu revizitase însă universul pe care îl crease acum 33 de ani. Până acum. Căci Prometheus, întoarcerea lui la SF, la trei decenii de la capodopera Blade Runner, e promovat ca un soi de prequel situat în acelaşi univers ca Alien. No pressure there.
O echipă de cercetători se trezeşte din somnul criogenic, deoarece a ajuns la destinaţie: sistemul planetar ce apare în mai multe reprezentări antice, sugerând contactul cu o civilizaţie extraterestră. Misiunea e condusă de doi oameni de ştiinţă entuziaşti, Elizabeth Shaw (Noomi Rapace, fără dragon tatuat) şi Charlie Holloway (Logan Marshall-Green), şi finanţată privat (se pare, viitorul călătoriilor interstelare) de Peter Weyland (Guy Pearce, de nerecunoscut); nelipsitul android, cu freză şi mişcări – studiate – de Peter O’Toole (Michael Fassbender, glacial), o corporatistă atât de lipsită de scrupule încât bea vodcă simplă (Charlize Theron) şi alţi (prea mulţi) călători completează locurile la masă de pe nava Prometheus.
Pe planeta pe care aterizează găsesc ceva vechi – o navă extraterestră pe care am mai văzut-o undeva, şi ceva şi mai vechi, ce se recomandă mai degrabă văzut, decât povestit.
Sâmburele poveştii e o scenă din Alien în care apărea o creatură fosilizată, numită, nu fără afecţiune, de comunitatea de fani, Space Jokey. Pe marginea sa e croşetată o mitologie în toată regula, pe care exploratorii pământeni o descoperă încetul cu încetul, cu sacrificiile, şocul şi groaza de rigoare; se aruncă în joc idei şi revelaţii mari, (dacă aţi văzut Mission to Mars, cam ştiţi la ce să vă aşteptaţi), dintre care unele sunt fascinante, altele drumuri fără ieşire.
În cele din urmă, Prometheus răspunde acceptabil la întrebarea „cine”, parţial la „cum”, curge destul de lin şi dă context predecesorului său, dar se încurcă atunci când vine vorba de „de ce”-ul întregii tărăşenii. Lucrul la care ne-am şi aştepta de la scenaristul lui Lost, de altfel.
Noomi Rapace e făcută pentru rolul-surogat de Ripley cu adaos de sensibilitate dar aceleaşi temeri maternale; un personaj îndeajuns de puternic încât să ţină filmul pe umeri. „Didn’t know you had it in you” îi spune androidul David, într-unul dintre rarele momente de descreţire a frunţilor – după cea mai bună secvenţă a seriei, din 1986 încoace. Păcat că ceilalţi pământeni (între care favoritul personal, Idris Elba) nu se bucură de la fel de multă atenţie.
Însă mare parte din aceste neajunsuri (care ţin filmul la distanţă de calificativul de „clasic instant”) sunt compensate de partea vizuală. Dovedind că regizorul face 3D-ul şi nu invers, Scott se descurcă de minune cu formatul: planul are adâncime şi claritate în ciuda întunecimii specifice (prima furtună de siliciu pe care am văzut-o vreodată devine astfel o experienţă aproape personală); scenografia şi creaturile sunt fără cusur: monoliţi şi camere impunătoare, cu arhitectură complicată; extratereştri ce par sculptaţi din aceeaşi marmură ca Apollo; proto-xenomorfi la fel de letali şi cleioşi ca urmaşii lor avansaţi; sunt elemente care compun lumi stranii, dezvăluite de lanternele costumelor spaţiale.
Încă un film care cade pradă unor ambiţii/ aşteptări prea mari ca să le poată îndeplini, Prometheus e, totuşi, în materie de spectacol, cu multe clase peste ce a apărut în ultima perioadă. A se vedea pe un ecran uriaş, după ce aţi făcut ochii mari şi v-aţi deconectat sinapsele.
