Vlad Ivanov: „ Nu poţi să fii un om extrem de sărac în interior şi să joci personaje complexe”

0
466

Unul dintre cei mai iubiţi actori români, Vlad Ivanov, povesteşte pentru emisiunea Ca-n filme – difuzată în fiecare duminică, de la 20.20, pe Digi24 – despre 432, personaje negative, colaborarea cu Sergei Loznitsa şi Corneliu Porumboiu şi principii de viaţă. Filmreporter.ro vă oferă integral interviul, apărut într-o variantă scurtă în ediţia din 16 decembrie a emisiunii.

Autor: Ruxandra Grecu, reporter Ca-n filme

Ca-n filme: Care este întrebarea pe care o primiţi cel mai des de la jurnalişti?

Vlad Ivanov: Cel mai des mă întreabă lumea cum a fost, de fapt, cum a început cariera mea după 4,3,2. Pentru că, într-adevăr, pentru mine 432 a fost practic un început de drum în filme. Făcusem înainte film, dar roluri destul de mici, în coproducţii româno-americane sau româno-franceze, şi mici roluri, apariţii aproape, nici măcar roluri secundare în filme româneşti.

Dar ăsta a fost într-adevăr un rol care mi-a dat şansa să apar altfel în faţa regizorilor străini. Să se uite şi să zică: „Da, uite, a apărut un actor!” Şi mă bucur foarte tare. Şi acum, pe unde merg în festivaluri, toţi ştiu de domnul Bebe din 432. Mă bucur, mă bucur, e un rol care a avut un impact foarte puternic şi asupra publicului, dar şi asupra oamenilor de film.

Ce vă place mai mult să jucaţi? Oameni simpli, oameni complicaţi?

Păi, depinde. Îmi place să joc personaje care nu sunt liniare. Cel mai mult. Şi oamenii simpli pot fi extrem de contorsionaţi sufleteşte, poate că e o provocare mai mare decât să fie un om complicat, habar n-am. Cred că şi personajul din Principii de viaţă, Velicanu, era un om simplu, extrem de normal, numai că viaţa l-a făcut să se schimbe foarte tare şi să ajungă până în final la scena cu bătaia copilului…

Nu e ceva care m-ar atrage într-o parte sau în alta. Dar de obicei îmi place să joc personaje de compoziţie, pentru că sunt mai ofertante, cred eu.

Ştiu că mulţi oameni v-au spus că vă urăsc după 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile…

Dincolo de rol, de experienţa absolut minunată cu Cristian Mungiu, cu echipa şi cu actriţele cu care am jucat, practic cu toată lumea, toată echipa, pentru mine a fost o întâlnire absolut extraordinară. Ţin minte momentul ăla. Îl am în suflet ca pe ceva deosebit şi aşa o să şi rămână. Spuneam că în afară de toate, de întâlnirea cu această echipă şi întâlnirea cu rolul, am avut şansa extraordinară, un an de zile -, pentru că am luat un premiu foarte mare, Palme d’Or, cu filmul – să mergem ca invitaţi speciali într-o grămadă de festivaluri.

Cred că au fost sute de festivaluri. Şi cum Cristian nu avea timp să meargă la absolut toate festivalurile, ne-a rugat pe mine şi pe Anamaria Marinca să-l ajutăm. Aşa se face că el era la Los Angeles, eu în Dubai, Anamaria la Londra şi ne sunam: „Cum a fost la tine? Cum a fost la tine?” Alteori se nimerea să fie Cristian cu Anamaria şi eu în altă parte, alteori am fost eu cu Cristian în Tel Aviv şi Ierusalim şi Anamaria în altă parte, deci a fost un an care m-a ajutat foarte mult în comunicarea cu oamenii.

Mărturisesc că până atunci nu aveam o dezinvoltură, aşa, în a sta de vorbă cu spectatorii, renumitele Q&A-uri de după proiecţie. Lume curioasă, unii pun întrebări cu răutate, alţii mai blânzi şi mai drăguţi cu tine, dar anul ăla a fost o experienţă fantastică şi am întâlnit enorm de multă lume.

Mi-aduc aminte acum că a venit o jurnalistă extrem de drăguţă în Tel Aviv, cu fotografa dânsei, şi fotografa era o tinerică şi în timp ce făcea poze tremura cu aparatul. Eu am crezut că-i este rău şi i-am spus: „Ţi-e rău? Îţi dau o cană cu apă sau ceva?” Şi ea zice, „nu, nu, dar nu prea convinsă”. Dar zic: „Ce se întâmplă? Chiar nu cred că ţi-e bine…” Zice, „nu, nu, mi-e bine, dar tocmai am văzut filmul şi nu pot să-mi revin încă, ă văd aici în faţă…” M-a apucat râsul, bineînţeles.

Am avut parte tot anul de genul ăsta de reacţii. A mai fost o întâmplare foarte drăguţă pe stradă, în Bucureşti. A venit o doamnă cam la 55 de ani. Era foarte nervoasă şi mi-a spus: „Domnul Ivanov, să ştiţi că mie nu mi-a plăcut filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Şi aş vrea să-i spuneţi asta şi domnului Mungiu, să ştiţi”. „Doamnă, zic, aveţi toată libertatea să aveţi părerea pe care o doriţi”. „Nu, dar vreau să ştiţi foarte clar că nu mi-a plăcut filmul. Am înţeles… Nicio problemă, asta este… Nu poţi să faci ceva să fie pe placul tuturor, nu?”

Jucând atâtea roluri negative, ce trebuie să vă ofere un nou personaj negativ pentru a vă convinge să-l jucaţi?

Domnul Bebe nu e un personaj negativ (râde), Dar am jucat de curând într-o producţie la Praga – din păcate, pentru că sunt sub povara confidenţialităţii, nu pot să spun multe, pot să spun doar că filmul se cheamă Snowpiercer şi e în regia lui Bong Joon-ho – acolo tot un personaj negativ sunt. Dar fiecare e diferit în felul lui. Şi n-ar trebui să fie asta o problemă, pentru regizori, în primul rând. Se găseşte întotdeauna ceva nou.

În puţin timp, vom putea vedea în România filmul In the Fog. Cum a fost să lucraţi la el?

Experienţa cu Sergei Loznitsa a venit aşa, de nicăieri, practic cred că a fost la propunerea lui Oleg Mutu, directorul de imagine de la primul film, My Joy, şi al doilea, In the Fog. Ambele filme au fost la Cannes, cel de-al doilea a luat anul acesta premiul FIPRESCI, premiul presei de specialitate, şi e o reuşită remarcabilă pentru Sergei să meargă cu primele lui filme – până la momentul My Joy era documentarist – în competiţia oficială de la Cannes, e un lucru absolut remarcabil. Mi-a propus acest rol de maior de la Moscova în primul film şi căpitan nazist în al doilea. Îmi place mult mai mult ce joc în al doilea film decât am jucat în primul…

Sergei, pentru că are această formaţie de documentarist, e un om cu o minuţie absolut fantastică, e extrem de profesionist, repetă mult înainte, se consultă cu Oleg Mutu în absolut tot. Şi practic acum, când am fost la Moscova, la premiera filmului, Sergei mi-a spus: „Vlad, anul viitor încep un alt film, tot despre război. Încă n-am să-ţi spun subiectul, dar sigur o să ai un rol în film”.

Am fost conştient că în primul film voi fi dublat, dar personal nu îmi place asta, pentru că ştiu câtă muncă e în spatele unui rol, şi din partea regizorului şi actorilor, ştiu câte nuanţe cauţi ca s-o obţii pe cea care, într-adevăr, va rămâne în film şi, dintr-odată, vine cineva şi încearcă să dubleze şi o face în câteva minute. Sunt sigur că nu are cum să iasă. Nu are cum să iasă. Dar asta e, trebuia să fiu dublat pentru că am jucat un maior de la Moscova. Eu vorbesc ruseşte, dar oricât de bine aş vorbi nu e o chestie nativă şi sigur că am accent şi m-a dublat. Am fost trist.

Dar în al doilea film, In the Fog, am fost extrem de fericit  că am putut să vorbesc în rusă şi nu am fost dublat, fiindcă jucam un căpitan neamţ. Practic, sunt trei secvenţe în film cu mine şi e o scenă care cântăreşte enorm în economia filmului.

Cu căpitanul nazist am avut şi o întâmplare foarte frumoasă. Se filma undeva la graniţa dintre Letonia şi Lituania şi era într-un sat extrem de mic şi foarte sărac. Acel sat fusese sub ocupaţie germană în timpul celui de-al doilea război mondial. La filmare se reconstituia o piaţă şi era nevoie de foarte multă figuraţie, sute de oameni, erau şi copii şi oameni în vârstă de aproape 90 de ani. Toţi erau foarte murdar îmbrăcaţi, că aşa erau vremurile şi era mult noroi.

Singurul care era extrem de glanţ, cum spun nemţii, eram eu. Aveam o uniformă absolut impecabilă, cum se poate vedea în film, adusă de la un muzeu din Potsdam. Într-adevăr, îmi venea foarte bine şi aveam o tunsoare de îmi lipsea mustaţa să semăn mai mult cu Hitler. Cadrul era o piaţă imensă şi aveam de traversat toată piaţa. M-au chemat prin staţie şi în momentul în care am traversat toată piaţa aia a satului, am auzit în stânga mea două bătrâne care au rămas mute de emoţie şi una a spus: „O kakoi krasiva!”, adică „Vai, Doamne, ce frumos!” L-am întrebat pe Sergei de ce a spus asta. „Păi, ei au fost sub ocupaţie germană şi cu siguranţă că au avut un iubit neamţ în tinereţe sau cine ştie ce s-a întâmplat…”.

Ce vă face să acceptaţi un rol?

Să văd scenariul. Mi-am câştigat în timp statutul ăsta. Înainte mi se dădea o secvenţă sau mi se spunea despre ce e vorba în film. Dar acum, regizorii care vor să lucreze cu mine mă respectă foarte mult şi îmi trimit scenariul. Şi îmi cer părerea. Dacă vreau să joc sau nu în film. Dacă îmi plac construcţia personajului şi scenariul, dacă e o poveste bună  Ăsta e primul pas pe negociere. Apoi vedem cine filmează, cu cine, cu ce actori, bineînţeles, cum voi fi remunerat după, dar asta chiar e pe ultimul loc, pe ultimul loc.

Cum vă construiţi un personaj?

Întâi e… cum să spun, e aşa, ca o tehnică a bulgărelui de zăpadă. Cu toţii am făcut un om de zăpadă în copilărie şi ştim cum e. Uşor-uşor începi să aduni pe personajul tău, încerci să-i cauţi gesturi, un fel de a vorbi, un fel de a merge poate, un fel de a purta o haină. De multe ori, un costum poate să-ţi dea cheia personajului.

Într-un alt interviu a fost o chestie comică, când o jurnalistă m-a întrebat câte ore lucrez la personaj. Şi i-am spus că de luni până vineri între 14.00 şi 16.00 şi sâmbăta şi duminică între 14.00 şi 17.00, că e weekend şi am timp. Şi ea zice „Da??” Şi eu zic: „E o glumă, normal că e o glumă”. Dar nu e o muncă programată. Sigur, dacă nu-ţi iese ceva, te gândeşti mai intens până-ţi iese. Dar munca asta, dacă nu o faci cu plăcere, ea devine o corvoadă şi nu mai are niciun sens să o faci. Dacă nu-ţi produce plăcere, nu mai eşti tu convingător în ceea ce faci.

De multe ori mă surprind că, dacă am de învăţat un text, iau bineînţeles cu mine textul, îl port toată ziua şi stau pe gânduri. Circul foarte mult cu mijloacele de transport în comun şi mi se întâmplă să vorbesc singur gândindu-mă la personaj… Bine, în şoaptă… Şi gândindu-mă aşa, văd că de pe alt scaun cineva se uită mirat la mine şi e normal, nu ştiu, cred că sunt… puţin dus. E o muncă pe care o faci tot timpul, tot timpul cu tine.

Şi poţi să găseşti la filmare nişte lucruri pe care nu le-ai făcut. Un alt lucru pe care îl apreciez la regizori e când îţi cer părerea. Am lucrat cu regizori foarte mari şi tot timpul fac chestia asta şi îmi place foarte mult. Dacă ei consideră că au obţinut dubla pe care au vrut-o au spus: „Ok! Vlad, pentru mine e ok. Pentru tine e în regulă? Ai mai vrea să faci una?” Şi, în funcţie de cum simt şi eu, spun: „Da, aş vrea să mai fac una. Sau nu”.

Care a fost reacţia dvs. când aţi citit celebra secvenţă din Poliţist, adjectiv în care apăreţi?

Cu Corneliu am avut de la început o relaţie foarte specială. M-a chemat să discut cu el. Era vizavi de un parc. Şi mi-a spus: „Uite, cam aşa aş vrea să fie personajul, cam aşa aş vrea să fie scenariul, uite, eu vreau să citeşti scenariul. Dă-mi un telefon şi spune-mi cum e. L-am luat, m-am dus pe o băncuţă în parc, vizavi, am început să-l citesc şi atât de tare mi-a plăcut, încât în 35 de minute l-am terminat şi l-am sunat pe Corneliu imediat. Şi zic: „Corneliu, am stat în parc vizavi, l-am terminat, joc în film!” „Nu pot să cred”, zice, „tu ai stat în parc, l-ai citit?”

După aceea am fost la repetiţii, cu Dragoş Bucur şi cu celălalt personaj. La repetiţii, de obicei, începi să cam vezi unde se duce personajul. Şi lucrul ăsta e extrem de frumos şi enorm de necesar pentru o filmare. Era o scenă în care am încercat să-l facem mai mişcat, să mă ridic de pe scaun,, şi Corneliu mi-a spus: „Vlade, vezi tu, nu-ţi spun unde, vreau să simţi tu, vezi poate poţi să-l ridici de pe scaun. Cum crezi tu”. Şi în clipa în care m-am ridicat de pe scaun, am şi spus: „Nu, nu! Ăsta nu se poate mişca!”

Tocmai imobilitatea asta a lui îi dă o foarte mare greutate. Faptul că aproape că nu se mişcă şi are doar o singură secvenţă: se uită puţin pe geam şi după aia se apleacă către el. Şi ţine puţin un creion în mână. Practic, în scenă, cuvântul are o putere fantastică. Mi-au spus foarte mulţi că l-au văzut a treia oară şi nu s-au plictisit. Şi mie îmi face foarte mare plăcere să revăd filmele. Am perioade când mă uit la ele, le mai las, pe urmă mă mai uit. Da, îmi face plăcere.

Ce film aţi revăzut de cele mai multe ori?

Cred că 432-ul. Da, pentru că am fost cu el de foarte multe ori în festivaluri. În primăvară am fost plecat în Sardinia la un festival de film, cu Maria Popistasu şi cu Alex Baciu. A fost o săptămână absolut frumoasă şi, după ce văzusem de atâtea ori 432-ul, fiind în festival acolo, în anul de graţie 2012, am vrut să mă mai uit încă o dată. Şi Alex Baciu zice: „Băi, nu pot să cred! Dacă tu şi acum te mai uiţi la film, nu pot să cred!”

Cum vedeţi atitudinea publicului legată de filmul românesc?

Sigur că sunt foarte multe lucruri care mă deranjează. Dar e o libertate de a avea o părere şi atunci nu ai ce să-i spui omului, oricât de mult ai argumenta. Dacă ai o părere şi ţi-o argumentezi, e perfect. Şi dacă stau în picioare argumentele. Dar în clipa în care nu stau în picioare, nu prea ai puncte de comunicare cu omul ăla şi asta este. Are fiecare părerea lui şi, în definitiv, nu trebuie să ne iubim şi să ne plăcem cu toţii. Dar cred eu că trebuie să ne respectăm.

Aţi intrat la actorie a patra oară, aţi fost vânzător într-o consignaţie, aţi făcut armată… Cum v-au ajutat aceste experienţe?

Foarte mult. Cred că un actor trebuie să aibă un bagaj extrem de bogat. Extrem de bogat, pentru că altfel nu ar avea de unde să dea viaţa atâtor personaje. Nu poţi să fii un om extrem de sărac în interior şi să joci personaje complexe. N-ai cum, este absolut imposibil. Tocmai această lume vastă şi această bogăţie imensă îl fac să dea naştere cât mai multor personaje.

Dansul lui Velicanu din Principii de viaţă mi se pare una dintre cele mai exuberante secvenţe din filmul românesc. Cum s-a întâmplat? Ce v-a spus Constantin Popescu?

Acolo ţin minte că l-am încercat pe varianta care a rămas în film şi mi-am dat seama după ce am terminat ca aceea trebuie să fie. Am mai avut o variantă în care doar dădea din cap şi era mult mai cuminte, ca să spun aşa. Nu era aşa zbânţuit. Acolo n-a fost niciun fel de coregrafie, nimic. Tică mi-a spus: „Ce să-ţi spun? Dansează cum vrei! Eşti la tine acasă, vii din baie, în prosop, te simţi bine şi pui muzica şi dansezi”. Şi am dansat şi eu cum am putut şi eram ca Baloo! Da, în film îmi place foarte tare, pentru că sparge puţin din parcursul personajului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here