Unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului, episodul al treilea al unei trilogii începute în 1995, a avut premiera la Bucureşti, pe 26 iunie, în prezenţa regizorului Richard Linklater şi a actorului Ethan Hawke. Before Sunrise şi Before Sunset, cu Ethan Hawke şi Julie Delpy, au însoţit tinereţile şi poveştile de iubire ale milioane de spectatori, iar o continuare – Before Midnight – devenise întrebarea nr. 1 pentru cei trei protagonişti ai trilogiei.
Într-un interviu amplu acordat emisiunii „Ca-n filme”, de pe Digi24 – difuzată în fiecare duminică, de la 16.20 – regizorul american spune povestea lui Before.
Autor: Ruxandra Grecu
Ca-n filme: Cât de des aţi fost întrebaţi după Before Sunset de o continuare?
Richard Linklater: Eram întrebaţi destul de des. Ethan, Julie şi cu mine am tot fost întrebaţi în ultimii 9 ani… Cred că întrebarea se cerea, având în vedere că făcusem un al doilea film. După ce l-am făcut pe primul, acum 18 ani, nimeni n-a întrebat de o continuare. Odată ce l-am făcut pe al doilea, asta a devenit Întrebarea. Acum ar trebui să mă întrebi dacă va apărea şi un al patrulea.
Urma să întreb dacă va exista un al patrulea, poate în tehnica rotoscopică.
Cvadrilogie… Nu există planuri. Durează mulţi ani pentru noi să ne revenim după filmele astea.
De ce? De ce trebuie să vă reveniţi de pe urma lor?
E o combinaţie de… Glumim că trebuie să ne revenim, dar de fapt trebuie să îmbătrânim. Ai nevoie de… trebuie să treacă şase sau şapte ani. Înainte de a avea vreo idee legată de ce ar putea face Celine şi Jesse, cum ar putea fi diferite vieţile lor, ce s-ar putea întâmpla cu ei.
Câţi oameni vin la tine să îţi spună: Eu sunt Jesse! Eu sunt Celine!
Nu foarte mulţi spun că ei sunt. Majoritatea spun că au cunoscut pe cineva ca ei sau au avut experienţe oarecum similare. Primul a fost foarte comun, pentru că atunci când eşti tânăr se întâmplă să cunoşti pe cineva în trecere ţi să petreci puţin timp cu acel cineva, dar la al doilea a fost ceva mai particular.
Că s-au cunoscut în librărie… cam asta era povestea unora. Dar nu foarte mulţi oameni spun: „cineva a scris o carte despre mine” sau alte detalii ca acesta.
Before Midnight le este însă comun tuturor celor care se află într-o relaţie pe termen lung. Sau orice fel de relaţie. Indiferent dacă ai copii sau nu, indiferent de vârstă… Observ că oamenii empatizează cu acest mod, în care doi oameni aflaţi într-o relaţie intimă negociază spaţiul şi timpul, trecând prin viaţă împreună. Poate fi şi amuzant şi dificil, cred.
Sunt sigură că auzi des întrebarea asta, dar trebuie s-o pun. Câte elemente autobiografice există în filme?
Cred că Ethan şi Julie şi eu avem aceeaşi senzaţie. Filmele sunt foarte personale, aducem în ele orice la care ne-am putea gândi. Dar e mai mult într-un fel scenaristic. Lucruri din viaţa ta, din viaţa prietenilor tăi, de la oameni pe care îi cunoşti, lucruri pe care le citeşti… Aşa că e mai mult vorba de o perspectivă de scriitor. Dar este… o poveste personală şi nu foarte autobiografică.
Ţin minte când am aflat anul trecut că Before Midnight era deja produs şi în postproducţie. Cum a fost să păstraţi secretul şi cât a durat scrierea scenariului şi păstrarea secretului?
Nu a fost ca şi cum aveam o mare întorsătură de situaţie pe care s-o păstrăm secretă. Nu eram siguri că vom face filmul, nu aveam finanţare şi nu aveam un scenariu, dar aveam un rezumat şi ştiam cum va fi. Aşa că toţi am ajuns în Grecia, cu zece săptămâni înainte de a filma, am lucrat la scenariu şi am strâns ultimii bani.
Pur şi simplu nu eram siguri. Nu exista nimic de anunţat, pentru că nimic nu era clar. Aşa că, atunci când totul era clar, mai aveam doar vreo 5 zile la dispoziţie pentru a filma. Aşa că nu am ştiut nimic până când n-am terminat.
A fost o experienţă intensă. Care a fost una dintre, nu cele mai dificile, pentru că a fost distractivă, dar a fost un act de voinţă din partea noastră să încercăm să facem acest film. A fost destul de greu. Pe de o parte. Pe de altă parte, eram într-una din cele mai frumoase părţi din Grecia şi am avut oameni minunaţi în jurul nostru. Deci a fost uşor.
Când filmaţi în doar 15 zile, nu aveţi mult timp să repetaţi lucruri, mereu există incidente pe platouri. S-a întâmplat vreun incident?
Am petrecut mult timp scriind şi repetând, ca într-un atelier. Aşa că filmul era deja pus la punct şi am putut să-l filmăm în 15 zile, 3 săptămâni a câte cinci zile. Dar puteam să avem ceva mai mult timp, numai că nu am avut nevoie de el.
Dar nu există de fapt lucruri neobişnuite. E plănuit, funcţionează aşa cum ar trebui să funcţioneze, am avut parte de noroc cu vremea, vremea a fost la fel în fiecare zi, previzibilă, nu ştiu, nu s-a întâmplat nimic prea nebunesc.
A fost totuşi cam ciudat pentru mine, pentru că imediat înainte de producţie, cam cu o săptămână, mi-am rupt glezna, jucând baschet. Pentru recreere, în puţinul timp pe care-l aveam, jucam meciuri de bachet foarte intense. M-am dus pentru o recuperare şi mi-am pus piciorul greşit şi nu am putut să merg. Şi în tot filmul se merge şi se vorbeşte. Aşa că eu eram în cârje sau în scaun cu rotile, a fost… uitasem complet, dar ăsta a fost singurul element care a făcut experienţa diferită. Nu a afectat filmul în niciun fel. A fost doar o inconvenienţă.
De obicei, când există un sequel şi apoi două, calitatea scade. La acest film am văzut cronicile şi avea note maxime şi spuneau că este cel mai bun dintre toate… Cum explici asta?
Bănuiesc că acesta este un compliment uriaş. Iniţial eram o trilogie neplanificată, nu o planificasem, dar dacă era s-o facem, trebuia să avem ceva de zis şi cred că viaţa devine mai profundă, mai misterioasă şi mai interesantă pe măsură ce îmbătrâneşti. Aşa că oamenii îl văd pe acesta ca pe o dovadă, cred, că mai există mult de săpat. Deci dacă le place mai mult, e grozav.
Într-un fel, devin mai greu de făcut. Acesta din urmă, pentru că nu este doar despre dragoste. Este romantic, dar este o poveste mult mai… Când eşti tânăr, atâtea lucruri ţi se dau – eşti singur, apar iubirile, oamenii. Devine mai greu când îmbătrâneşti, trebuie să lucrezi mai mult pentru lucruri. Romantism, optimism, orice vrei să simţi despre viaţă, trebuie să lucrezi pentru asta. Aşa că filmul ăsta pare mai conştient, mult mai…
Cu picioarele pe pământ.
Da… Şi nu mai e nimic uşor. Deşi filmul pare foarte natural şi spontan. Asta li se datorează lui Julie şi Ethan, stilului lor de a juca în aceste filme. Viaţa este mai complexă, bănuiesc.
Crezi că are de-a face cu fanii care se maturizează odată cu personajele?
Cu siguranţă. Dacă ai o vârstă apropiată de cea pe care o aveau ei în primul film, acum 18 ani, ai crescut odată cu ei, n-ai cum să nu te întrebi cum se raportează situaţia ta la a lor. Pentru că de fapt despre asta este vorba: cum eşti diferit, la vârste diferite. Viaţa este foarte diferită la 23 de ani, apoi la 32 şi cu siguranţă diferită la 41. Oamenii pot să aibă o relaţie diferită cu cronologia vieţilor lor. Filmul te face să te gândeşti la asta. Deci devine o experienţă personală pentru mulţi oameni.
Dar îmi face plăcere şi să îi văd pe tinerii care poate nu ştiu primele două filme, pentru că au doar 22 de ani. Că îl văd pe acesta şi se duc înapoi să le vadă şi pe următoarele două… Sau nu. Acesta poate fi de sine stătător. Nu trebuie neapărat să le fi văzut pe primele două pentru ca acesta să aibă sens. Deloc. Merge pe cont propriu. Este un fel de bonus dacă le-ai văzut pe celelalte. Nu mă deranjează ca oamenii să-l descopere. Să se uite la trilogie invers sau în altă ordine. E bine din punctul meu de vedere. Funcţionează oricum.
Mulţi oameni, după finalul Before Sunset, s-au gândit că acesta este ambiguu. Pentru mine nu a fost. Dar ai vorbit cu oamenii despre asta? Te întrebau dacă ei rămân împreună?
Da, mă întrebau ce s-a întâmplat. Este ambiguu, dar aceasta este ideea unui final. Jesse şi Celine trăiau într-o bulă a reîntâlnirii lor, deci după ce filmul se termină, vor exista consecinţe din lumea reală, dacă el rămâne. Va trebui să rezolve asta. Amândoi vor trebui să rezolve această problemă. Aşa că noul film răspunde la întrebările astea. Orice întrebare posibilă pe care ar putea avea-o oricine legată de ce s-a petrecut, fără să fie… Dar afli cam tot.
Noi nu am văzut finalul atât de ambiguu. Mi s-a părut că zâmbetul lui Ethan spunea orice trebuia să ştim.
Da. Este destul de clar. Cred.
Voiam să te întreb despre apariţiile lor în Waking Life. Replicile erau din Before Sunrise, dar ai filmat cu ei secvenţa?
Asta a fost special, pentru mine e o subcategorie, pentru că filmul acela se petrece într-o stare de vis, probabil, deci a fost o imaginare a lui Jesse şi Celine împreună. Şi acestea sunt subiecte din primul film, iar fiecare ia punctul de vedere al celuilalt. Deci este… inversat astfel.
Dar aceasta este scena care ne-a readus împreună. Cred că Ethan şi Julie se întrebau de ce îi vreau, despre ce era vorba, aşa că am făcut secvenţa şi apoi ne gândeam că ar trebui să lucrăm din nou împreună, ar trebui să… Ne-am dat seama că Jesse şi Celine erau încă în viaţă în noi. Asta a fost la cinci ani după. Am filmat asta în vara lui 99, aşa că trecuseră cinci ani de la Viena. Şi aşa am ajuns să ne gândim la Before Sunset. Secvenţa este specială pentru noi, pentru că ne-a reunit. A reunit trupa.
Cum ai venit cu ideea pentru Waking Life, acest eseu vizual?
E o întrebare bună. Cred că mă gândisem la povestea aceea cu 20 de ani înainte. Înainte de a face filme, mă gândeam la o experienţă de tip vis lucid, ca o poveste într-o poveste într-un vis. Un flux. Era mai mult o provocare narativă. Dar eu fac asta, oricum. Visele lucide. Am făcut asta toată viaţa, aşa că m-a interesat întotdeauna să exprim ceva în legătură cu ele.
De ce ai folosit acea tehnică?
Pur şi simplu funcţiona, cu acel subiect. Am folosit tehnica aceea de două ori şi de fiecare dată încercam să pun publicul într-o stare diferită a conştienţei, unde îţi pui întrebarea legată de realitate. Ce e real, ce nu. Ralitatea viselor e destul de specifică – atunci când visezi, pare real, dar, totuşi, dacă te gândeşti la asta, nu este. Deci cam acesta era cadrul, starea în care să fii ca spectator.
Pentru că ce vezi pare şi sună real, dar este de fapt un construct. Este pictat peste ceva, reinterpretat, aşa că m-am gândit că s-a apropiat destul de mult de starea de vis pe care încercam s-o comunic. Este un exemplu bun de tehnologie şi poveste.
Apoi ai folosit-o din nou la A Scanner Darkly.
Da, iarăşi, se potrivea, pentru că Bob Arcter, personajul lui Keanu Reeves din filmul acela, într-un fel uită cine e. I se fisurează mintea. Deci nu ştie ce e real şi ce nu. Iarăşi, mi-a plăcut acel stil din acest motiv. Trebuie să pui sub semnul întrebării realitatea, acesta era şi subiectul filmului.
Da, e mult mai uşor. Numai dacă te gândeşti că tehnologia este atât de prietenoasă acum. Nu ştiu dacă se fac filme mai bune, dar se pot face mult mai multe. Cred că e un lucru bun faptul că oamenii se pot exprima cu imagini în mişcare. E mai ieftin. Înainte era mai scump. Toată lumea voia să facă filme, dar nimeni nu îşi permitea să le facă, aşa că acum nu mai există scuze. Deci dacă ai impresia că eşti cineast, e mai uşor să afli dacă eşti.
Eşti de partea peliculei sau a digitalului?
Ambele. Oricare dintre ele merge la momentul potrivit. Eu filmez cu amândouă. Depinde de poveste. Depinde de ce este practic în orice moment.
De aceea se petrec filmele tale în timp mai scurt de o zi? Raţiuni practice?
Depinde de povestea pe care vrei să o spui. Nu de costume. Şi nu toate se petrec în perioadă mai scurtă de o zi. Câteva. Îmi plac şi filmele mai mari şi epice, filmele de epocă, de exemplu, unde creezi şi unde elementele de design sunt mai importante, ceea ce e distractiv. Părul tuturor şi garderoba şi mobilierul… Îmi place din perspectiva scenografiei. Este o provocare mai mare să faci un film de epocă, însă am făcut multe poveşti care au loc în perioade limitate de timp. Dar cred că aşa funcţionează mintea mea atunci când vine vorba de spus poveşti. Stil de povestire antic, aristotelian.
Ai zice că ai un stil de a face filme?
Un stil? Nu ştiu. Probabil. Nu e locul meu să descriu, dar da. Inevitabil eşti blocat cu tine, cu propriile tale limite, lucrurile de care eşti interesat, felul în care vezi lumea… Toate acestea vor fi reflectate în tot ce faci, aşa că toate astea devin un stil personal, probabil.
Crezi că ar trebui să existe o distincţie clară între filmele de artă şi cele de Hollywood?
Nu, cred că asta se întâmplă destul de mult. Mai ales pe partea de Hollywood, cuâ filme mai mari, de acţiune. Dar multe pot fi „artistice” şi invers. Cele independente nu sunt întotdeauna atât de artistice, pot avea aceleaşi probleme.
Eu nu le-am văzut niciodată ca două lumi distincte. Şi eu am lucrat în ambele lumi. Pur şi simplu sunt în flux împreună. Depinde de ce poveste vrei să spui. Şi care este mărimea ei, ce buget are. Dar eu, personal, cred că orice film pe care îl fac, chiar dacă e considerat un film de artă, ar trebui să le placă tuturor. Aşa abordez fiecare film, gândindu-mă că le va plăcea tuturor.
Încerc să comunic cu oamenii, dar îţi dai seama că, la finalul efortului de a face un film, îţi dai seama că oamenii nu sunt atât de interesaţi să vadă un anumit tip de film. Nu că nu le-ar plăcea dacă l-ar vedea, dar pur şi simplu nu sună a ceva demn de cele 90 sau 100 de minute ale lor. Toată lumea e ocupată. Dar asta e în regulă.
Voiam să te întreb despre Bernie, un film subestimat, dar cu mulţi fani printre critici. Mă întrebam cum poţi transforma un criminal într-un personaj cu care e uşor să empatizezi?
Perntru că aşa e. E adevărat. Adică e chiar un tip de treabă. Îl consider un prieten. Cred că arta are potenţialul de a te face să vezi lumea prin ochii cuiva care a făcut o greşeală mare. Şi trebuie să te întrebi: eşti capabilă să omori pe cineva? Eu sunt capabil să omor pe cineva?
Lecţia cu Bernie sau mesajul real, dacă există unul, e: nu fi atât de sigur că nu ai putea ajunge într-o relaţie care te-ar înnebuni destul de mult, o situaţie în care eşti maltratat, încât nu te-ai putea găsi în situaţia de a-ţi pierde controlul şi de a lua viaţa cuiva. Care e cel mai rău lucru pe care l-ai putea face. Şi ţi s-ar pune eticheta de … Păcatul numărul 1: să nu ucizi. E cel mai rău lucru pe care l-ai putea face şi totuşi se întâmplă tot timpul.
Există şi un spectru al crimei. Există psihopaţi care omoară pentru că nu au sentimente şi apoi oameni care ajung în situaţii sau există motive emoţionale pentru care oamenii ucid. Eu am fost mai interesat de partea asta.
Nu am multe crime în filmele mele. Nu sunt interesat de violenţă ca subiect. Dar acesta a fost mai mult un studiu al unui personaj: cum poate un personaj, cel mai drăguţ om din lume, să facă cel mai rău lucru din lume. Asta m-a intrigat. Povestea reală e şi este destul de fidelă vieţii. Filmul e amabil cu doamna Nugent, personajul lui Shirley MacLaine, pentru că ea era mult mai rea în viaţa reală, puteam face tot filmul despre asta.
Cum sunt tinerii delăsători de azi diferiţi de delăsătorii de cei de acum două decenii?
În Statele Unite, chiria lor costă mai mult, e mai scump să trăieşti, deci e mai greu să fii delăsător. Dar mereu a fost greu să trăieşti voit la marginea societăţii. Totuşi, e o opţiune importantă pentru oameni. Mai ales pentru cei tineri, care se descoperă la 20 de ani, la 30, oricând. Orice moment în care descoperi ce ar trebui să faci pe lumea asta e unul bun.
Când scrii un scenariu, preferi să îl scrii singur sau cu un partener?
Depinde de poveste. La filmele Before a mers mai bine să lucrăm direct cu Ethan şi Julie, pentru că sunt contribuitori atât de importanţi la personajele lor. Nu e ca şi cum Ethan îl scrie doar pe Jesse, iar Julie pe Celine. Toţi ne gândim la ei.
La anumite proiecte trebuie să scrii pur şi simplu singur. Dar mie nu-mi pasă prea mult dacă am scris cu altcineva. Atunci când fac filmul, lucrez cu actorii atât de mult, încât ei îl aduc la viaţă. Nu trebuie să-ţi faci griji de unde a venit scenariul.
Îndoiala este prieten sau duşman atunci când scrii?
Îndoiala? Aş spune că îndoiala ar trebui să stea deoparte. Probabil e un duşman. Trebuie să fii propriul tău cel mai bun prieten. Atunci când scrii, îndoiala este… Depinde de ce scrii. Îndoiala poate fi un prieten dacă scrii ceva despre asta.
Dar prea multă îndoială în anumite zone, în lumea artistică, nu e un prieten bun. Trebuie să-ţi dezlănţui creativitatea, să mergi înainte, să nu-ţi pui prea multe întrebări – de unde vine sau ce faci -, ar trebui s-o faci pur şi simplu.
Pot să te întreb dacă lucrezi la ceva nou?
Da. Întotdeauna, întotdeauna, lucram la un scenariu şi în timp ce zburam din Grecia către Bucureşti, deci da. Întotdeauna. Am multe scenarii şi idei. Am câteva comedii pe care încerc să le fac… Cam toate sunt comedii, de fapt. Am vreo două filme de epocă la care lucrez, nu ştiu. Multe lucruri diferite. Nu ştii care va fi făcut sau dacă va fi făcut vreodată.
Eşti un jongleur?
Da… Cam trebuie să fiu. Asta a devenit mai uşor, odată cu vârsta. Iniţial spuneam: ok, termin un film, acum trebuie să fac asta! Nu mă puteam gândi la nimic altceva. Dar odată ce anii trec, proiectele se strâng. Am 8-9 proiecte în care am investit mult timp, dar n-am putut să le fac încă. Bernie, de exemplu, l-am scris cu 10 ani înainte să-l fac. Odată ce a apărut ocazia asta, am fost încântat.
Când începi un proiect şi ai prima conversaţie cu directorul de imagine, ce îi spui? Cât te implici în imagine?
Complet, adică treaba unui regizor este să dea tonul unui film în fiecare departament, fiecare categorie. Şi este grozav. Colaborezi cu şefii de departamente, actorii, e o ierarhie naturală cu care operezi.
Ai văzut vreun film românesc?
Aş vrea să văd mai multe. Este o perioadă dificilă, cred că pe plan internaţional este o provocare pentru distribuţie ca ele să fie văzute, dacă sunt favorite la festivaluri, Am văzut 4 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, şi nu am văzut noul lui film, dar abia îl aştept. Am o societate de film în Austin şi încercăm să arătăm filme din toată lumea. Sau chiar asta facem.
Crezi că saga Before a distrus cumva vieţile amoroase ale oamenilor?
Sper că nu. Pe a ta a distrus-o? E o întrebare bună. Nu cred că e vorba doar de filmele Before, ci de noţiunea de romantism, care există doar de câteva sute de ani. În termeni umani, este o noţiune modernă în jurul căreia să-ţi organizezi viaţa. Majoritatea relaţiilor, în istorie, au fost aranjate de oameni mai bătrâni şi mai înţelepţi. Probabil că e un sistem bun.
Dar, odată ce ne-am dezlănţuit în era modernă, am fost lăsaţi să ne urmăm pasiunile. Au lăsat în pace tinerii cu hormoni şi atracţii care nu au sens, care le distrug viaţa. Partea bună este că totul pică pe individ şi că ai ocazia să te analizezi singur.
Crezi că dacă Jesse şi Celine s-ar întâlni în zilele noastre s-ar căuta pe Facebook?
Cu siguranţă. Noţiunea din primul film, care începea să fie veche chiar şi atunci, e puţin retro. E de neconceput că nu şi-ar scrie SMS-uri.
Puteţi urmări interviul video la acest link.
O cronică a filmului Before Midnight, care rulează în cinematografe, aici.
