Despre Pina Bausch s-a scris puţin spre deloc în presa românească înainte de moartea sa, în vara lui 2009, din cauza unui cancer diagnosticat prea târziu. Cu excepţia cunoscătorilor, numele ei a fost pronunţat, în cel mai bun caz, după filmul lui Pablo Almodovar, Hable con ella / Vorbeşte cu ea, unde apare o secvenţă din spectacolul „Café Muller” (1978).
Într-o ţară în care dansul contemporan e aproape inexistent, ecourile care au venit de-a lungul timpului din Occident au fost timide şi sporadice. Însă, din anii 70 încoace, despre Pina Bausch se tot scrie, pe tonuri diferite. „Coregrafă a sufletelor” sau „pornografă a durerii”, cum au supranumit-o unii critici, Bausch a fost admirată şi criticată cu aceeaşi ardoare. Despre munca ei fascinantă veţi afla din documentarul Pina, în regia lui Wim Wenders, care intră în cinematografele din România pe 9 septembrie.
Datele ei biografice sunt puţine şi destul de seci, pentru că artista a fost extrem de rezervată în a vorbi despre viaţa sa personală şi a acordat rar interviuri. Un jurnalist american venit la Wuppertal povestea cum unul dintre dansatorii Pinei a încercat să-l descurajeze şi să-l determine să plece şi cum întâlnirea cu ea a fost lungă în tăceri. Explicaţia a dat-o chiar Pina Bausch, într-un interviu pentru revista „Ballet”, în 2002: „Îmi plăcea să dansez pentru că mi-era teamă să vorbesc. Când dansam, puteam să simt”.
De foarte multe ori, pomeneşte de „acel ceva”, arătând înspre stomac: tot ce simţim şi nu putem formula în cuvinte poate fi articulat prin dans. Pina Bausch – născută la Solingen în 1940, fiică a unor mici proprietari de restaurant – a început dansul târziu, la 14 ani, la Essen Folkwang School, dirijată de unul dintre cei mai influenţi coregrafi germani, Kurt Jooss. A primit apoi o bursă la Juilliard School din New York, a dansat la Metropolitan, la Opera din Paris. În 1962, s-a întors în Germania ca solistă în trupa de balet Folkwang, a lui Jooss, iar câţiva ani mai târziu i s-a oferit funcţia de director la Wuppertal Tanztheater, într-un oraş dominat de industria chimică, unde a şi rămas până la sfârşitul vieţii.
Acolo, artista şi-a dezvoltat conceptul de teatru-dans, inspirată de dansul expresionist german, pe care îl practicase cu Jooss, şi de tendinţele postmoderne din anii 70. Le-a dat dansatorilor replici, a înlocuit frumoasele corpuri de balet cu trupuri bătrâne (scoţând din sală spectatorii, la început), pe care le-a dezbrăcat, a creat scenografii fascinante şi provocatoare tehnic, momente obsesive în care dansatorii execută, cu un efort fizic considerabil, aceleaşi mişcări, a combinat erotismul şi comicul de cabaret cu dramatismul expresionismului.
Întreaga ei filosofie e perfect sintetizată în această declaraţie, pe care a dat-o într-unul din puţinele sale interviuri: „Nu mă interesează cum se mişcă dansatorii, ci ceea ce-i mişcă pe ei”. Metoda ei de „casting”, atunci când căuta dansatori noi, devenise faimoasă: le cerea aspiranţilor să danseze după cuvinte – ca „apus”, „iubire”, „ceva interzis”, „prima impresie” – iar înaintea fiecărui spectacol le punea întrebări pentru a scoate la iveală dorinţele, pasiunile, fricile care ar fi putut da mişcărilor lor o dimensiune profund personală şi emoţională. Dansatorii nu executau simple mişcări, ci făceau confesiuni pe scenă şi poate asta e cea mai importantă contribuţie a Pinei Bausch în dansul contemporan – metoda de lucru cu performerii, faptul că, îngăduindu-le improvizaţia şi cerându-le să se descopere şi să se reveleze pe ei înşişi, îi transforma în coregrafi, alături de ea.
„Eu le pun întrebări, iar ei răspund expunându-se destul de mult. Ei aleg cât de departe sunt dispuşi să meargă. Nu trebuie să forţez nimic, ei singuri au venit să lucreze cu mine, în cunoştinţă de cauză. Altfel, experienţa asta n-ar mai avea nici un sens, pentru nimeni. Nu e vorba să-i fac să-mi mărturisească traumele copilariei de la prima întâlnire. Chiar mă tem de cei care fac asta. Îmi plac oamenii care au nevoie de timp pentru a-şi deschide sufletul. Altfel nu mai e atât de special”, spunea Bausch pentru „The Guardian”.
Foarte disciplinată în muncă, artista lucra câte 12 ore pe zi, timp de trei luni, înainte de fiecare premieră. Fuma ţigară după ţigară (Camel sau Lucky Strike) şi-şi epuiza dansatorii, ca apoi să-i trateze cu prăjituri făcute de ea. „Cine o întâlneşte, se îndrăgosteşte pe loc de ea”, îi promitea un dansator, Jo Ann Endicott, criticului de la „Ballet” înainte de interviu. Magnetismul ei era extraordinar şi pe scenă şi, într-un mod fascinant, li-l transfera şi dansatorilor. Iar muzica aleasă de ea (inclusiv cântece de Maria Tănase) era foartă atractivă pentru public.
Vârfurile carierei sale (care cuprinde peste 20 de spectacole) au fost, după mulţi critici, cele două spectacole din 1975 şi 1978, „Sacre du printemps”, respectiv „Cafe Muller”, reluate de ea decenii mai târziu. În filmul Pina, pe lângă cele două spectacole amintite, există scene din „Vollmond” şi „Kontakthof”, ultimul dintre ele cu oameni obişnuiţi peste 60 de ani. Pina Bausch se pregătea să le filmeze în 3D – convenind cu bunul său prieten, Wim Wenders, că tehnologia 3D dă corporalitate dansului – când a încetat din viaţă subit. Rareori primea camere de filmat în sala de repetiţii, iar Wenders urma să aibă acest privilegiu, de a o însoţi în turnee pe alte continente. După moartea ei, regizorul a renunţat la proiect, însă a fost convins de ansamblu şi de prieteni că realizarea documentarului ar fi cel mai frumos gest în memoria ei.
Pina rulează din 9 septembrie, în 3D, la Cityplex Bucureşti, Constanţa şi Braşov, AFI Cotroceni, Hollywood Multiplex, MoviePlex, The Light, Odeon Cluj, Florin Piersic Cluj, şi în format clasic (35 mm) la Scala şi Noul Cinema al Regizorului Româ.
Mai multe despre Pina:
„Pina 3D”, o experienţă fascinantă la TIFF
Primul film de artă 3D din lume, „Pina”, proiectat la TIFF
Victor Rebengiuc şi Farid Fairuz recomandă „Pina”
Maia Morgenstern face lobby pentru primul film de artă 3D din lume
