Autor: Cătălin Mesaru
CORESPONDENȚĂ DE LA SITGES. Diminețile în Sitges sunt extrem de dubioase. Când zic dimineți, mă refer la ore ca 7-8, nu 10-11. Dimineața aici e întunecată, cu un pic de ceață. Străzile sunt umede și aerul miroase vag a marijuana și alcool. Nu-i țipenie de om pe stradă, cu excepția mexicanilor. Nu știu cum se face, dar în timpul zilei nu îi vezi. Doar dimineața apar și mătură străzile. Ăăă, cred că am intrat într-o zonă foarte rasistă?
Mă opresc, deci. Să continuăm cu filmele din a patra zi de festival:
1. ’71. 2014. Regia: Yann Demange
În 1971, pe străzile Belfastului, în timpul unei răscoale violente, un tânăr soldat se separă fără voia sa de regimentul său. Pe întregul parcurs al unei nopți, acesta are de înfruntat localnicii și superiorii infiltrați în rezistența irlandeză, făcând zig-zag printre gloanțe, intenții și ambiții politice, explozii și trădare. În mare, asta e drama la care te supune ’71, lungmetrajul de debut al lui Yann Demange, un regizor care prezintă extrem de mult potențial.
Printre explozii, lupte, răni și tot ceea ce presupune Irlanda anilor 1970, Demange alege să-și tragă tot filmul la nivelul cel mai de bază: un biet soldat despre care nu știm foarte multe, aruncat într-un mediu ostil, disperat să supraviețuiască. Despre Sam Hook (Jack O’Connell) nu ni se zice mare lucru, dar nici nu e nevoie, pentru că empatizezi cu el încă de la prima secvență a revoltei de pe străzile Belfastului – e speriat, e depășit de situația politică a vremii, vrea doar să scape cu viață.
În Jack O’Connell, Demange și-a găsit un actor excelent. Tânărul mi-a atras atenția încă de la Eden Lake, dar ce mi-a confirmat talentul său a fost serialul Skins, în care juca rolul unui adolescent cu grave probleme de atitudine. Total la antipod, deci, de rolul din ’71, unde face un rol de tinerel supus, totul transmis mai mult din priviri și gesturi decât prin altceva. E un actor ce promite imens și care, cu puțin noroc, va ajunge foarte departe.
2. The World of Kanako. 2014. Regia: Tetsuya Nakashima
Că așchia nu sare departe de trunchi, știm cu toții. Că oricine are secrete întunecate, iarăși, știm cu toții. În caz că e, totuși, nevoie de confirmare, Tetsuya Nakashima ți-o zice cu vârf și îndesat și te mai și pocnește peste bot cu aceste afirmații, cu al său thriller deranjat despre un detectiv alcoolic și sociopat ce-și caută fiica dispărută, bazat pe cartea Hateshinaki Kawaki, a lui Akio Fukamachi.
Fujishima e un detectiv divorțat, căzut cu brio în patima alcoolului, care e contactat într-o bună zi de fosta nevastă pentru a o căuta pe fiica lor, Kanako, dispărută de câteva zile. Făcând slalom printre flashback-uri și printre scene violente împroșcate de umor negru, viața lui Kanako i se dezvăluie lui Fujishima ca fiind plină de droguri, perversiuni sexuale, manipulare, psihoze erotice și mult sânge, cu accent pe teoria așa tată, așa fiică.
The World of Kanako are niște alegeri stilistice înrădăcinate într-o pletoră de genuri de cinema: de la exploitation șaptezecist, la anime-uri, la estetică de videoclip. Tetsuya Nakashima își face, practic, tot filmul din montaj (montajul fiind delicios de schizofrenic), din jocul actoricesc al lui Koji Yakusho (detectivul decrepit Fujishima) și din muzică, foarte, foarte multă muzică bună.
Are niște mici probleme de pacing și e un picuț prea lung, dar per total experiența e una electrizantă și nu îți prea lasă timp să clipești.
3. Stereo. 2014. Regia: Maximilian Erlenwein
Erik (Jürgen Vogel) e un mecanic de motociclete care se trezește într-o zi cu Henry (Moritz Bleibtreu) pe cap. Erik are, desigur, un trecut întunecat. Sau poate nu. Henry nu există, e doar în imaginația lui Erik. Henry împarte în stânga și-n dreapta înjurături și judecăți misogine. Totul într-un film cu aer forțat misterios, scene de familie presărate de slow motion-uri inutile (Nu credeam că voi ajunge să spun asta vreodată despre slow motion. Eu iubesc slow motion-ul! Mai ales pe cel acvatic!) care nu îi dă foarte mare lucru de făcut lui Moritz Bleibtreu, actor foarte bun de altfel.
Probabil că se vrea un fel de A History Of Violence nemțesc, deoarece are niște teme și niște teze ridicate de acolo, însă Stereo plictisește și scoate din sărite în egală măsură. Singurul lucru care-l mai salvează, cât de cât, e soundtrack-ul eminamente electronic. Despre film, deci, the less said, the better.
4. Thermae Romae II. 2014. Regia: Hideki Takeuchi
M-am dus la acest film crezând că e un fel de peplum japonez și, mai ales, fără să fi văzut prima parte. În inconștiența mea, am presupus că e cine știe ce film istoric despre un arhitect de băi termale din Roma antică, nevăzând prima parte a filmului (care cică ar fi fost un hit de box office în Japonia).
Ce-i drept, e un film despre un arhitect de băi termale din Roma antică. Pe lângă asta, însă, mai e și o comedie dement/cretină cu nonsens exacerbat (!!) la care am râs foarte vinovat, umorul japonez nefiind tocmai cel mai rafinat, după cum bine știm.
Pe undeva, există și o poveste fără nicio urmă de bun simț sau sens: Lucius e un arhitect de băi termale în Roma antică ce călătorește între Roma antică și Japonia prezentului, prin intermediul unor vârtejuri din băile termale, în timp ce un dolofan (sau dolofană sau chiar amândoi, după caz) cântă pe o plajă non-descript, fără nicio legătură aparentă cu filmul. De fiecare dată când i se mai dă ceva de făcut/inventat în Roma antică, acesta călătorește în Japonia prezentului și împrumută idei de acolo (scaune de masaj, tobogane pentru copii, dumplings etc.).
Scopul său final e de a construi o utopie a băilor termale. Mai e și un fir narativ despre o japoneză care vorbește latină și despre ceva lupte de putere în interiorul societății romane, dar astea contează prea puțin. Umorul tâmp și slapstick face toți banii în acest film care prezintă niște tușe de Les Visiteurs cu toalete moderne și luptători de sumo.
5. That Demon Within. 2014. Regia: Dante Lam
De unde să încep cu un asemenea film despre polițist schizofrenic și sărit de pe toate fixurile?
Dante Lam (cel cu Unbeatable, The Viral Factor și multe altele) îmbină secvențele de acțiune magistrale cu drama personală a lui Dave (Daniel Wu, foarte bun în rol), un polițist care nu are toate scările spre mansardă, ca să zicem așa. E dement, schizofrenic, nebun. Toate problemele lui de sănătate mintală vin de la foc și dintr-o obsesie pentru foc pe care o avea de mic copil.
Scopul lui Dave este să-l prindă pe Hon Kong (Nick Cheung) și să-l omoare, asta după ce, fără să vrea, i-a salvat viața. Întâmplarea face ca Hon Kong să fie liderul unei bande criminale din Hong Kong. Plus că acesta seamănă cu un ofițer violent din trecutul lui Dave, vizitat prin intermediul unor flashback-uri.
Pe măsură ce lui Dave i se desprinde din ce în ce mai mult realitatea de fantezie, Dante Lam nu se teme să depășească limita over the top-ului și ne angrenează la un thriller profund psihologic și psihopat cu scene de acțiune magistrale, muzică sublimă și tensiune din aceea care te face să-ți înfigi unghiile-n palme și să-ți smulgi părul din cap.
