Cinematografia, din nou în impas. Ce spun cineaştii români

UPDATE. Zilele acestea, soarta cinematografiei este din nou pusă în discuţie, din cauza unor prevederi ale Legii descentralizării care ar putea dărâma şi puţinul construit până acum: cedarea a 50% din veniturile la Fondul Cinematografic – redus considerabil în ultimii ani – către autorităţile locale şi preluarea ultimelor săli de cinema din reţeaua RADEF de către consilii şi primării, în condiţiile în care, până acum, majoritatea covârşitoare nu şi-a respectat înţelegerea de a le păstra destinaţia iniţială.

Cazinouri, magazine, săli de jocuri şi saloane de înfrumuseţare – fostele cinematografe de stat au devenit orice altceva în afară de spaţii de cultură. Efectul este dezastruos pentru distribuitorii de film românesc şi european. În lipsa unei reţele de exploatare a cinema-ului de artă, aceştia vor fi puşi în faţa faptului împlinit, acela că multiplexurile, care mizează pe cinema-ul comercial, mai profitabil, vor accepta cu greu să le preia filmele.

Am rugat câţiva cineaşti, semnatari ai scrisorii de protest (petiţia online are deja aproape 800 de semnături)  adresate premierului Victor Ponta şi Ministrului Dezvoltării Regionale şi Autorităţii Locale, Liviu Dragnea, să dezvolte subiectul, răspunzând la două întrebări:

1. De ce credeţi că, în ciuda premiilor şi asigurărilor de tot felul, cinematografiei româneşti continuă să i se pună piedici? E o întrebare simplă, dar încercăm să ajungem la esenţă, totuşi: de ce pare o luptă cu morile de vânt, de ce li se pare celor de la putere nu doar că nu e nevoie de nici un sprijin în plus, dar că mai şi trebuie luat din ce există deja?

2. Cum ar trebui procedat, concret, în cazul cinematografelor RADEF rămase? Manageri privaţi, care „să dea socoteală” Centrului Naţional al Cinematografiei sau Ministerului Culturii? Sau strict manageriat de stat? Autorităţile locale ar trebui excluse din start?

Articolul va fi actualizat cu răspunsurile altor cineaşti.

***

Radu Jude, regizor

„Cred doar că e momentul ca cineaştii români cărora le pasă de profesia lor (mă rog, hobby-ul lor…) să fie uniţi”

Nu ştiu dacă e vorba de rea-voinţă, cred că e vorba mai degrabă de prostie, incompetenţă şi nepăsare, tot mai generalizate. Dau un exemplu: am fost recent la Arhiva Naţională de Filme pentru a viziona nişte documentare – cu scopul a le folosi într-un spot publicitar. Le-am vizionat într-o masă veche de montaj aflată în stare proastă şi pelicula se tot rupea. Doamna care manipula rola de film scotea impasibilă pelicula din masă, o lipea grosolan şi continuam vizionarea. La un moment dat am întrebat-o dacă n-ar trebui să repare totuşi masa de montaj pentru a nu distruge tot materialul. A ridicat din umeri, mi-a spus că asta e, e stricată de mult timp şi n-are cine s-o repare…

E un exemplu minor (deşi nu: era vorba de o copie unică, pe 35mm, a unui documentar în care Gheorghiu-Dej vizita oraşul Iaşi – un fragment din memoria României), dar cred că lucrurile funcţionează din păcate în aceeaşi paradigmă peste tot: în general, celor responsabili de cinematografia română nu le pasă. Nici politicienilor, nici celor de la CNC, nici celor de la Arhivă, nici proiecţioniştilor. Nimănui. A, sigur, sunt câţiva care se chinuie să facă filme bune, aşa, ca un fel de hobby (nimeni nu trăieşte de fapt din asta).

Ba unele filme sunt chiar foarte bune, iau premii, sunt distribuite în străinătate, apreciate de critică , se vorbeşte de ele în ziare importante din toată lumea, „fac cinste ţării”, cum se spune, iar atunci chiar şi politicienii români se mândresc cu ele. Să nu ne lăsăm fraieriţi, însă: când e să fie pe bune, vedem cum primul-ministru inaugurează vesel cinematograful „Sergiu Nicolaescu”, iar domnul Ioan Cărmăzan (pentru cine nu ştie, un cineast nul, finanţat constant de CNC, mai nou realizator de emisiuni „culturale”) îl laudă minute în şir pe Ion Iliescu, alături de acad. Răzvan Theodorescu, pe postul naţional de televiziune! Alte exemple minore, probabil… Nu văd o soluţie. Cred doar că e momentul ca cineaştii români cărora le pasă de profesia lor (mă rog, hobby-ul lor…) să fie uniţi.

 

Adrian Sitaru, regizor

„Fără a face scandal şi a ieşi în stradă nu se va întâmpla nimic bun”

Nu cred prea mult în oamenii care au făcut ce au făcut din ICR, nu cred că vor cu adevărat să facă bine cinematografiei, cel mult să pară că fac ceva pentru ceea ce merge bine în România. Din această poziţie, nu cred că trebuie neapărat să se pună piedici intenţionat, neexistând cu adevărat intenţii de însănătoşire a legii (a producţiei de film, a strângerii de bani la bugetul CNC şi a distribuţiei sănătoase de film românesc în orice cinematograf din ţară). Sunt sceptic că se va întâmpla ceva bun. Cred că fără a face scandal şi a ieşi în stradă – deşi este la modă – nu se va întâmpla nimic bun, ceea ce e anormal pentru o ţară europeană în care cinematografia pare să fie cel mai bun ambasador.

Eu, personal, cred aşa: autorităţile locale pot gestiona bine şi serios cinematografele din provincie, însă trebuie să existe un cadru legal solid ca, acolo unde nu există bune intenţii, cei autorizaţi să gestioneze soarta unui cinematograf să nu se poată ascunde în găurile legislative. Altfel voi vedea, ca şi până acum, la fel de bine, la Deva un cinematograf ultracentral, în care sunt şi ceva filme din când în când, în condiţii tehnice extrem de proaste, însă cu un „super”- magazin de pielărie în incinta sa, cu deschidere la stradă. Am şi pus pe Facebook nişte fotografii. În Deva, eu cred că aş avea voce şi o mică influenţă în a nu lăsa lucrurile să scape de sub control, în cazul în care Primăria ar lua cinematograful şi nu ar face din el ce promite, adică un cinematograf la standarde europene. Însă în alte oraşe, o lege bună ar putea proteja cinematografele de relele intenţii ascunse în discursuri frumoase şi ambiţioase.

 

Corina Şuteu, directorul festivalului Making Waves: New Romanian Cinema

„S-a produs, în cuvintele lui Arghezi, un viol regenerator al domeniului prin artişti, pe care instituţiile l-au trăit ca pe o traumă, nu ca pe o deschidere”

Cred că „piedici” nu este un cuvânt potrivit aici. Întrebarea ar fi: de ce nu este încă aria cinematografiei o prioritate în alocarea fondurilor bugetare de către guvern, de ce nu se inventează mecanisme care să încurajeze şi să susţină producţia de film autohtonă şi forme flexibile şi consistente de susţinere a promovării ei în exterior, de ce trenează reorganizarea CNC către o instituţie care funcţionează în acord cu expansiunea domeniului din ultimii ani?!

Cauzele principale sunt trei, cred: prima, incapacitatea administrativă a guvernelor de a construi o agendă a politicii culturale care să susţină coerent şi eficient sistemul cultural din România, în general, şi care să îşi stabilească priorităţi în relaţie cu ceea ce produce în acest moment acest sistem, fie că este vorba despre cinematografie, dans contemporan, arte vizuale sau patrimoniu.

Instrumentele administrative existente sunt fie greoaie, fie disfuncţionale, iar bugetele alocate culturii sunt inegal distribuite, fără să existe o viziune strategică pe care cineva să o poată recunoaşte. Este multe ignoranţî, corupţia domneşte, aşa ca în toate celelalte administraţii, iar „aparatul” care se ocupă de finanţarea bugetară a culturii e adânc politizat.

Grupul Noului Val a fost extrem de activ şi de critic de multe ori în ultimii ani la adresa acestei situaţii dar,  într-un anume fel , a rămas complice cu ea. Dovadă, Eugen Şerbănescu, fostul director CNC, va rămâne consemnat de orice istorie adminstrativă drept cel care a condus instituţia, produs şi susţinut , de la Moartea domnului Lăzărescu, trecând prin 432 şi ajungând la Poziţia copilului, toate marile filme cu premii internaţionale, luate de autorii anilor 2000. Este o schizofrenie care a costat foarte scump reforma sistemului.

A doua cauză este aceea că domeniul a crescut foarte repede graţie succeselor în cascadă şi recunoaşterii internaţionale, nu graţie unei gestaţii interne, a unei dezvoltări structurale, a unei calificări a resurselor umane, financiare, în direcţia aceasta. S-a produs, în cuvintele lui Arghezi, un „viol regenerator” al domeniului prin artişti, pe care instituţiile l-au trăit ca pe o traumă, nu ca pe o deschidere.

Cum să ţii pasul cu descinderea atât de spectaculoasă a acestor talente şi rostogolirea lor expansivă pe o piaţă globală? Paradoxal, reacţia a fost de închidere, de îngustare, de apărare din partea instituţiilor abilitate şi a administraţiei care este, prin definiţia sa, inerţială. Sigur, această perspectivă pare una prea îndepărtată de subiectul atât de cald, dar cauza adevărată trebuie căutată şi acolo.

Este de remarcat, în exemplu, că unica instituţie care a răspuns imediat acestei realităţi în mod eficient a fost ICR-ul anilor 2006-2012. Dar ICR nu este o instituţie specific dedicată cinematografiei şi decapitarea programelor iniţiate în acest sens a fost radicală.

Trei, lipsa de coeziune a domeniului, rupturile generaţionale, lipsa de practică în a face corp comun cu o cauză mai mare decât individualitatea creatoare, au fărâmiţat şi atomizat orice încercare de abordare în mod adult a problemelor şi de soluţionare a lor pe termen lung.

2. Cred că, în cazul RADEF, înainte de a se lua o decizie, ar trebui făcută o analiză serioasă a situaţiei actuale, pornind de la întrebările:

Care ar fi cea mai eficientă modalitatea de management pentru ca filmele să ajungă la public?

În conformitate cu ce standarde ar funcţiona sălile şi faţă de cine ar trebui să fie responsabili directorii şi în conformitate cu ce criterii?

Care sunt rezultatele cuantificabile prin care aceste săli trebuie să răspundă misiunii lor (care trebuie clarificată)  în privinţa distribuirii filmului?

Pornind de la mandate formulate fără echivoc în favoarea distribuţiei cinematografice, de la  standarde de funcţionare clare, de la  criterii de evaluare şi obiective stabilite pe termen mediu şi lung, orice autoritate centrală sau locală poate să răspundă de săli.

Problema generală pe care am observat-o este că se crede şi că s-a împământenit impresia că există răspunsuri mecanice şi generale la probleme care sunt, de fapt, extrem de organice şi de specifice. Soluţiile trebuie căutate doar ca urmare a identificării acestor probleme specifice  şi ca urmare a unor constatări pertinente şi realiste despre modul în care, în prezent, funcţionează sau nu funcţionează sălile RADEF.

Fireşte că va conta, în toate cazurile, gradul de competenţă şi de corectitudine al administraţiilor implicate, capacitatea vizionară şi executivă pe care autoritatea o are. În cazul de faţă, aşa cum arată documentul scrisorii, se vădeşte că sălile care au fost date în grija autorităţii locale au dispărut . Aşadar, este de învăţat din această experienţă şi trebuie găsite formule prin care situaţia descrisă să nu se poată repeta.

 

Tudor Giurgiu, regizor şi producător

„Premiile obţinute ani la rândul de filmele noastre s-au transformat în inamicul nr. 1 al cinema-ului românesc”

Pentru că nu există nicio preocupare consecventă şi strategică pentru construcţia unui sistem eficient de sprijin a cinematografiei române, pentru că autorităţilor nu le pasă de faptul că filmul românesc nu mai are săli unde să fie difuzat, pentru că există o lipsă totală de know-how în ce priveşte gestionarea succeselor internaţionale şi construcţia unei industrii de succes.

Premiile obţinute ani la rândul de filmele noastre s-au transformat în inamicul nr. 1 al cinema-ului românesc: au creat iluzia că totul funcţionează excelent şi că statul nu trebuie să intervină. Or, lucrurile funcţionează fix pe dos: bani sunt tot mai puţini, sălile încă funcţionale sunt în pericol să fie date la Primării (and this would be the end), educaţia cinematografică în şcoli nu e asumată în nici un fel de guvern drept o prioritate.

Exemplele recente din viaţa socio-politică arată că statul intervine cu maximă intensitate doar când se întâmplă catastrofe (vezi cazul atacului câinilor sau al incendiului din maternitate). Probabil că trebuie să aşteptăm cel mai low point unde va putea ajunge cinemaul românesc pentru a se lua măsuri. Privesc însă cu invidie la ţări precum Croaţia sau Polonia, care nu au nici pe departe talentele afirmate şi confirmate ale României, şi cu toate astea au avut abilitatea şi priceperea de a construi instituţii, legi şi reglementări în favoarea creatorilor şi industriei cinematografice. Există planuri strategice de lungă durată, există planuri coerente de implicare a autorităţilor locale şi regionale în producţia de film. La noi există doar frustrări şi o senzaţia deja cronică de bătut pasul pe loc. Sau mai degrabă de recul pronunţat.

Soluţia transferului sălilor funcţionale la Primării nu va funcţiona pentru că singura soluţie posibilă este, la fel ca în alte ţări, crearea unei reţele de cinematografe (care să difuzeze film românesc şi european), sub autoritatea MC sau CNC, care să poată gestiona într-un mod unitar programarea de film, care să poată aplica la finanţări europene pentru modernizare şi digitalizare. Fiecare sală poate fi manageriată de un ONG local şi de un manager cultural cu iniţiativă şi astfel s-ar putea evita un dezastru deja previzibil.

Daniel Mitulescu, producător şi distribuitor

„Sistemul e prost construit”

Am încercat, în aceşti 9 ani de când lucrez în domeniu, să fiu optimist, să mă gândesc că, de fapt, totul ţine doar de mine, de cât de bine pot face lucrurile ca să pot face performanţă. Dar, de fapt, nu e aşa, pentru că oricât aş încerca, sunt lucruri care te ţin pe loc cumva. Sistemul e prost construit. Într-o discuţie cu nişte reprezentanţi ai Centrului Naţional al Cinematografiei din Franţa am aflat că CNC-ul lor (care este cumva în afara sferei Ministerului Culturii) este, de fapt, un instrument prin care se colectează bani din industrie pentru a fi apoi redistribuiţi în industrie, prin credite nerambursabile date producătorilor de film.

Nu există optica la ei că statul da bani pentru cultură. Într-un articol recent tot despre Franţa, am citit că acolo, în 2011, Cultura a generat o cifră de afaceri mai mare decât industria automobilului sau cea a luxului. Este, cred, un lucru care ar trebui ştiut în România şi ar trebui ca cei care gândesc strategii la nivel înalt să-l ia în considerare.

În concluzie, oricât de mult aş încerca sau am încerca să facem performanţă, dacă sistemul nu este favorabil, nu va dura mult. În Franţa reuşesc pentru că este gândit totul ca un întreg. În România, este nevoie de un lanţ de cinematografe la nivel naţional care să programeze film românesc şi european. Iar cinematografele trebuie conduse de manageri privaţi care să cunoască piaţă, să ştie să facă programări şi să promoveze filmele împreună cu distribuitorii. Iar fără bugete consistente de promovare, distibuitorii nu pot aduce spectatori. Iar fără spectatori producătorii nu pot gândi filme de bugete mari pentru piaţa românească. Este un cerc vicios.

Nu ştiu dacă ar trebui ca aceşti manageri să dea socoteală CNC sau Ministerul Culturii dar cred că ar trebui un parteneriat public privat din care ambii să aibă de câştigat. Ar trebui să se dea posibilitatea unui privat să concesioneze o sală pe un anumit număr de ani, să poate accede la fonduri europene prin care să o renoveze şi să o utileze, cu obligaţia păstrării destinaţiei, bineînţeles, şi a unei cote de film european. Soluţii există, important este ca lucrurile să se facă după o consultare prealabilă cu cei care activează în industrie.

Optica statului la noi este să ia, nu să dea. Întodeauna se găsesc alte priorităţi. Cultura e pe ultimul loc la noi. Oamenii deştepţi sunt mai greu de manipulat. Cam ca în comunism.

Gabriel Achim, regizor

„Tot ce se întâmplă se subordonează unui simplu şi cinic calcul politic”

În cazul „descentralizării”, cineaştii sunt doar victime colaterale. Nu cred că ne confruntăm cu un demers programat de subminare a cinematografiei româneşti. Redistribuţia fondului cinematografic către administraţia locală nu este decât efectul unui calcul politic concretizat într-un cadou fezabil făcut de administraţia centrală „baronilor locali”, primarilor, pentru a le menţine vie „simpatia”. De altfel, cei mai puţin de 3 milioane de euro ar fi insuficienţi pentru o reabilitare serioasă a cinematografelor din ţară.

Se duce o luptă necruţătoare pentru orice resursă bugetară, inclusiv pentru cele destinate domeniului cultural. De aici şi „cadrele” care apar de te miri unde, promovate pe poziţii cheie, a căror unică competenţă e asigurarea cît mai eficientă (economic şi juridic) a întregii mistificări.

Într-adevăr, este de neînţeles cum de e posibil ca un lucru care ţine de domeniul evidenţei şi bunului simţ să fie abordat cu o asemenea inconştienţă, dar tot ce se întâmplă se subordonează acestui simplu şi cinic calcul politic.

Am putea avea o discuţie elaborată despre un sistem de management ideal al cinematografelor publice. În România, oamenii transcend sistemele – vezi performanţele domnului Patapievici în fruntea unui ICR cu un regulament de funcţionare nu dintre cele mai favorabile performanţei culturale, ba dimpotrivă. Sunt foarte importante onestitatea şi competenţele persoanei care va administra aceste cinematografe, fie că vor rămâne organizate în forma actuală, fie că vor trece în subordinea unei minister etc.

 

Cristi Puiu, regizor

„Pentru ca cinematografia să fie interesantă, trebuie mai întâi să funcţioneze, să aducă un profit” (Mediafax)

În politica românească există fel şi fel de tendinţe şi cele mai multe dintre ele nu au nici o legătură cu politica. Reprezintă un soi de rezultante ale frustrărilor, incompetenţelor. Ne grăbim să îi judecăm pe politicieni pentru faptul că iau decizii greşite, dar ele nu sunt greşite. Ca să fie greşite, ar trebui ca undeva, la origine, să se afle un minimum de competenţă şi doar o evaluare greşită să ducă la o decizie greşită, dar, în realitate, la origine, nu se află niciun fel de competenţă şi eu vorbesc acum în cunoştinţă de cauză, pentru că ştiu cum se întâmplă lucrurile în cinematografia română.

Pentru ca cinematografia să fie interesantă, trebuie mai întâi să funcţioneze, să aducă un profit, iar noi încercăm de ceva vreme încoace să o facem să funcţioneze (…) Prin intermediul cinematografiei, imaginea României a fost îmbunătăţită în mod evident, fără ca noi să ne fi propus asta. Şi, pe fondul acesta, deciziile pe care le iau oamenii politici sunt de tăiat fonduri, ceea ce a făcut şi Boc în 2009, când ne-a invitat pe noi, câţiva cineaşti la Guvern, şi ne-a spus că ţara trece prin criză şi trebuie să dăm banii pentru o vreme, că după aceea ni-i dă înapoi. Noi ce să zicem? Suntem cineaşti români – bine, domnule, dacă e criză, tăiaţi pensii, ar fi o cochetărie să zicem să nu luaţi bani şi de la noi.

Există o mentalitate foarte păguboasă a politicianului român, când ajunge la putere, se mişcă precum vodă în lobodă şi crede că România e tarlaua lui proprie. Asta e nenorocirea.